ANATOMIA, FIZIOLOGIA SI AFECTIUNILE CORPULUI UMAN

CAPITOLUL II

ÎNCADRAREA  STUDIULUI  FIINŢEI  UMANE

Biologia este stiinta care se ocupă de studiul tuturor organismelor vii, precum şi al entităţilor ( virusuri / virusi, viroizi ) şi fenomenelor legate de acestea. Termenul a fost creat şi introdus în ştiinţă in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck şi G. Treviranus şi provine din cuvintele greceşti βίος / bios, « viaţă » şi λόγος / logos, « cuvânt, discurs, ştiinţă.

Organismele sunt sisteme deschise, aflate într-un permanent schimb de materie şi energie cu mediul ambiant.

Caractere comune organismelor:

  • sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
  • au informaţie ereditară ( genom ), codificată în ADN;
  • prezintă metabolism;
  • cresc şi se reproduc;
  • au evoluat din forme mai simple şi evoluează spre forme mai complexe;
  • nu trăiesc izolate, ci grupate în populaţii care sunt integrate în ecosisteme.

Descrierea, identificarea, denumirea si clasificarea organismelor sunt realizate de două ramuri ale biologiei: taxonomia şi  sistematica.

Taxonomia este disciplina clasificării organismelor.

Sistematica reprezintă studiul diversităţii organismelor şi a relaţiilor dintre organisme de-a lungul timpului.

Prima clasificare a organismelor a fost realizată cu peste 2.000 de ani în urmă de către filozoful grec Aristotel, care grupa organismele cunoscute în Plante şi Animale.

Carl von Linné ( Carolus Linnaeus ), un naturalist suedez din secolul XVII, a stabilit un sistem simplu pentru clasificarea organismelor şi a propus un sistem ştiinţific pentru denumirea speciilor.Sistemul linean de clasificare este un sistem ierarhic, alcătuit din grupe numite taxoni; fiecare taxon reprezintă o categorie în care sunt incluse organisme ce prezintă caractere comune.

Sistemul convenţional propus de Linnaeus pentru denumirea speciilor poartă numele de sistemul binomial sau nomenclatura binomială ( binară ). Conform acestei nomenclaturi fiecărei specii i se atribuie un nume latin sau latinizat format din două cuvinte: primul reprezintă numele de gen, iar cel de-al doilea numele de specie.

Linnaeus recunoştea numai două regnuri: Plantae, în care includea plantele şi fungii şi Animalia – animalele.

Taxonomia modernă se bazează pe nomenclatura binomială şi pe ierarhia categoriilor elaborate de Linnaeus, dar utilizează mai multe categorii taxonomice principale ( regn, filum, clasă, ordin, familie, gen, specie ) şi ia în considerare, în scopul clasificării, filogenia sau istoria evolutivă a organismelor.

Omul reprezinta forma cea mai evoluata de organizare si functionare a materiei vii. Studiul organismului uman se realizeaza in cadrul disciplinelor de anatomie si fiziologie a omului.

Anatomia si fiziologia sunt studiate impreuna, deoarece constituie o unitate dialectica, forma si functia fiind caracteristicile fundamentale ale materiei vii, in permanenta interrelatie si interconditionare. Atat forma cat si functia sunt produse ale procesului de dezvoltare si transformare a materiei vii, fiind de neconceput existenta uneia in lipsa celeilalte.

SUBCAPITOLUL I

RAMURILE BIOLOGIEI

1. Virusologie virusi

2. Microbiologie bacterii si alge albastre

3. Micologie ciuperci

4. Protozoologie protozoare

5. Algologia alge

6. Botanica studiul plantelor cu mai multe subramuri:

- Citologie vegetală;

- Anatomie vegetală;

- Fiziologie vegetală;

- Embriologie vegetală;

- Palinologie;

- Filogenie vegetală;

- Taxonomie vegetală.

7. Zoologia → studiul organismelor care sunt încadrate în regnul Animalia.  Termenul de zoologie provine de la cuvintele greceşti zoon a animal şi logos a stiinta. Zoologia studiază structura, funcţiile, comportarea, dezvoltarea, filogenia, clasificarea, distribuirea şi utilizarea animalelor.

Subramuri:

- zoologia vertebratelor ( mammologie sau teriologie , ornitologie, ichtiologie, herpetologie ).

- zologia nevertebratelor → entomologie;

- embriologie animala;

- taxonomie animala;

8. Anatomie → ramură a biologiei morfologice care studiază forma si structura organismelor, ca si ale părtilor lor componente. În mod curent, termenul are mai ales o conotatie medicala desi metodele anatomiei sunt aplicabile pentru orice organism pluricelular ( inclusiv animale, plante, unele ciuperci ).

Există mai multe variante ale anatomiei, care pot fi clasificate astfel:

A. După obiectul de studiu: anatomia vegetala, animală si anatomia omului.

B. După modul de abordare al obiectului de studiu:

a) Anatomia descriptivă ( sau generală, sistemica ) → studiaza tesuturile si organele tinând seama si de proprietătile lor fiziologice si urmărete organizarea acestora în aparate si sisteme.

b) Anatomia topografică → studiază pozitiile diferitelor elemente anatomice precum si raporturile dintre acestea. Are ca pricipiu de studiu criteriul sintetic, pe regiuni, stratigrafic, al organismului. De aceea este numita si anataomie regionala sau pentru ca este strans legata de practica chirurgicala i se mai spune anataomie chirurgicala sau aplicativa.

c) Anatomia funcțională → studiază relatiile de cauzalitate si dependentă dintre forma, pozitia si functia diferitelor elemente anatomice.

d) Anatomia patologica ( anatomopatologia, morfopatologia ) → este disciplina medicală care studiază modificările de ordin macroscopic si microspopic intervenite la nivelul organelor si tesuturilor ca urmare a unei stări patologice, sau pe cele care cauzează diferite stări patologice.

e) Anatomia clinică → se ocupă cu integrarea cunostintelor de anatomie în practica medicală ( examen clinic, manevre terapeutice etc. ).

f) Anatomia comparată → studiază comparativ alcătuirea acelorasi elemente la diferite specii, căutând să integreze diferentele si similitudinile în cadrul proceselor de evolutie, adaptare.

Subramuri:

- anatomia comparata a vertebratelor;

- anatomia umana.

9. Histologie

10. Neurobiologie

11. Etologie

12. Imunologie

13. Antropologie

14. Genetica

15. Ecologie

16. Paleontologie

17. Parazitologie

18. Fiziologie  → din limba greaca: “phisos” –  natură si “logos” – cunoastere ) se ocupă cu studiul functiilor mecanice, fizice si biochimice ale organismelor vii.

Fiziologia este o disciplină biologică complexă, ce cuprinde:

  • studierea organismelor din perspectiva a mai multor nivele de organizare, atât în ansamblu, cât si fiecare nivel particular ( diferitele sisteme de organe, organele, tesuturile si celulele );
  • studierea interactionării dintre un organism si mediul său;
  • studierea functiilor fiziologice importante a organismelor precum, nutritie, locomotie, reproducere, simturi.

Fiziologia se ocupa cu studiul functiilor diferitelor structuri anatomice (celule, tesuturi, organe, sisteme) si cu mecanismele de reglare a functiilor si de integrare a lor, astfel incat organismul sa constituie un tot unitar, in echilibru dinamic permanent cu mediul inconjurator.

SUBCAPITOLUL II

ORGANIZAREA LUMII VII

II.1. Regnul

Reprezintă cea mai înaltă categorie sistematică folosită pentru a clasifica organismele. Desi s-au facut mai multe clasificari cea general acceptata este cea prezentata in randurile de mai jos.

Exista 5 regnuri:Monera, Protista, Fungi, Plante şi Animalia.

     1. Regnul Monera →  include organismele procariote: bacteriile si cianobacteriile (alge albastre-verzi). Caracteristic pentru aceste organisme este organizarea simplă si primitivă a corpului. Celulele procariotelor sunt lipsite de nucleu bine definit. Datorită dimensiunilor foarte mici ele nu pot fi văzute cu ochiul liber, motiv pentru care sunt incluse în grupa microorganismelor. Regnul Monera cuprinde doua grupe principale de organisme: alge albastre-verzi ( cianobacterii ) si bacteriile ( archebacteriile si eubacteriile ).

     2. Regnul Protista  → grup eterogen de microorganisme eucariote cu organizare celulara simpla, fie unicelulare, fie pluricelulare, cu mod de hranire hetereotrof. De obicei traiesc in medil acvatic. Protistele cu caracter animal se numesc protozoare ( parameciul ) iar aici intra amibele, zooflagelatele, cilioforele, etc. iar cele cu caracter vegetal sunt algele unicelulare ( verzi, rosii si aurii, nu si cele albastre care sunt procariote ) si euglene mixotrofe.

     3. Regnul Fungi → alcătuit din organisme eucariote, având un aparat unicelular sau pluricelular, heterotrofe, ce populeaza orice mediu cu inmultire asexuata si sexuata. Regnul Fungi constituie o grupă aparte de organisme uni – şi pluricelulare, numite şi ciuperci, care prezintă nenumărate specii, întâlnindu-se în toate mediile de viaţă.

Ciupercile sunt taolofite ( organ vegetativ fara vase conducatoare ) nu isi pot prodece singure hrana fiind obligate sa traiasca in sau pe alte organisme ( ca plante parazite ) sau pe materie organica moarta ori in descompunere ( ca plante saprofite ). Fungii pot fi benefici pentru om, cum sunt drojdiile, speciile de pencillium, din care deriva penicilina, si fungi patogene cum sunt micozele.

Fungii au un rol esenţial în ecosistemele naturale. Fără ciupercile saprofite descompunătoare, am sta îngropaţi sub un strat foarte gros de deşeuri biologice ( gunoi, frunze, ramuri, alte resturi de origine vegetală sau animală ). Fungii, din acest motiv, au fost numiţi “gunoieri binevoitori ai naturii”.

In cadrul fungilor intra mucegaiul si lichenii, levurile ( drojdii ).

     4. Regnul Plante → un imens grup de vieţuitoare care posedă carcteristici proprii.

Plantele sunt organisme în marea majoritate a cazurilor autotrofe, care îsi pregătesc singure hrana din substante minerale, apă si dioxid de carbon în procesul de fotosinteză folosind drept sursă de energie, lumina solară. Plantele se port multiplica prin reproducere asexuata,sexuata sau reproducere care cuprinde ambele tipuri enumerate anterior. Indiferent de tipul de reproducere, stadiul de la care se porneste poartă numele de germene.

Reproducerea sexuată se face cu ajutorul germenilor sexuati ( zigoti ), iar reproducerea asexuată se face cu ajutorul germenilor asexuati ( specializati – spori si zoospori, nespecializati – bulbi, tuberculi ). Aceste regn are mai multe increngaturi, dar care nu prezinta interes pentru lucrarea de fata.

     5. Regnul Animal → organism ( fiintă vie ) plucricelular, hetertrof deci care nu îsi poate produce el însusi substantele organice necesare hrănirii ( cum fac plantele, algele si bacteriile albastre verzi prin fotosinteza ), fiind nevoit să folosească substante organice gata preparate luate din mediu. Majoritatea folosesc oxigenul pentru respiratie. Exista si unele animale care trăiesc în medii fără oxigen. Acestea respiră anaerob.

Definitia biologică a cuvântului se referă la toti membrii regnului animalia, inclusiv omul.

 Rezultatele cercetarilor de nivel molecular au aratat ca sistemul de clasificare a lumii vii in cele 5 regnuri nu este corect din punct de vedere filogenetic, din mai multe motive: cele doua regnuri de microorganisme eucariote - Protista si Fungi sunt artificiale;

- plantele si animalele ( Metaphyta si Metazoa ) au evoluat din organisme eucariote unicelulare;

- in sistemul celor 5 regnuri, diferentele dintre Monera ( Procaryotae ) si celelalte 4 regnuri sunt mult mai mari decat diferentele intre reprezentantii celor 4.

În jurul anului 2000, taxonomia devenea deja mult mai complexă,  împărţind lumea vie în 2 domenii ( 3 după alte încadrări, eubacteria, archebacteria si eucariote ) şi în 6 regnuri, aşa cum se poate vedea în tabelul de mai jos.

Domeniu

Regn Alcătuire
Procarya

Archaebacteria

Eubacteria (bacteriile adevarate)

Cuprinde microorganisme procariote: viruşi, o serie de bacterii.

Eucarya

- Protista

- Fungi
- Plantae
- Animalia

Cuprinde organisme eucariote: protozoare, ciuperci, licheni, muschi, ferigi, conifere, plante cu flori şi cu fructe, animale nevertebrate (viermi, crustacee, moluşte, insecte, acarieni), animale vertebrate (peşti, amfibieni, reptile, păsări), animale vertebrate mamifere.

    Sistematica vieţuitoarelor, mai ales al acelora care se află în poziţii inferioare ale “clasamentului” taxonomic, a cunoscut o nouă reaşezare începând cu anul 2002, ea bazându-se azi, mai puţin pe caracterele morfologice ale populatiilor şi mai mult pe materialul genetic aflat în nucleul celulelor. Astfel, înrudirea fenotipică ( un ansamblu de caractere – atribute – , sau trasaturi, ale unui organism: de exemplu morfologia, proprietățile biochimice sau fiziologice, dezvoltarea, comportarea. Fenotipul e dependent de genotip; dar nu toate organismele cu același genotip arată sau se comportă la fel, fiindcă înfățișarea și comportarea sunt modificate de condiții ambientale și de dezvoltare.

     II.2. Omul - fiinţă biologică este încadrat taxonomic în:

Regnul Animalia.

Phylum ( increngatura )→ Chordata:încrengătură de animale ce posedă notocord sau coarda dorsala, epineur ( cordon alungit de celule, care constituie scheletul axial primitiv al embrionului, servind ca ax frontal in jurul caruia se dezvolta corpurile vertebrate ), pungi faringiene ( pungi pereche situate de o parte si de alta a faringelui la embrion; din aceste pungi se dezvolta avitatea timpanica, glandele paratiroide, timusul si probabil glanda tiroida ) si sistem nervos epineur  ( tub nervos situat deasupra notocordului ( epineur, va da nastere la sistemul nervos central ).

 Încrengătura include acraniatele, ciclostomatele, pestii, amfibienii, reptilele si mamiferele. Desi sunt foarte diverese, cordatele posedă caracteristici comune. Toate cordatele au schelet axial, intern.

Subphylum ( subincrengatura ) → Vertebrate: cea mai mare subîncrengătură a încrengăturii Chordata, cuprinzând toate animalele, ce au o coloană vertebrală. Pe langa coloana vetrebrala mai este prezenta si cutia craniana, organe de simt specializate, si sisteme de organe bine definite. Aceasta subincrengatura cuprinde mai multe clase: pestii, amfibieni, reptilele, pasarile si mamiferele.

Clasa → Mammalia: clasă de animale vertebrate, care nasc pui vii si îi hrănesc cu lapte. Mamiferele sunt cele mai dezvoltate si adaptabile vertebrate.

Corpul lor este acoperit cu păr, blană, tepi sau plăci, dau nastere la pui vii si îi hrănesc cu laptele produs de mamele, sunt animale homeoterme, avânt o temperatură medie a corpului de 36 – 38 de grade Celsius, au glande mamare sub piele, inima este cvadricamerală, cu două atrii si două ventricule, dentitia este alcătuită din dinti specializati (canini, molari, s.a.) si prezintă 3 osisoare ale urechii medii: ciocanas, nicovala si scarita.

Ordinul Primates: cele mai dezvoltate mamifere ( din latinescul “prima” – prima / primul ). Cuprinde toate familiile de maimute si omul, caracterizate prin membre prehensile ( cu care se pot prinde sau apuca, gratie degetului I opozabil ) si encefal bine dezvoltat.

Familia Hominidae:  familie de hominieni fosili sau actuali, care se caracterizează prin mers biped si dentitie umană. Omul si unele maimute.

Genul → Homo: denumire stiintifica arhaica omului sub toate speciile  ( sapiens, australopitecus, etc ).

Specia sapiens: omul modern. Altii clasifica ca omul modern este homo sapiens sapiens.

Potrivit unor cercetători, Homo sapiens reprezintă o specie care la rândul ei cuprinde mai multe subspecii. Aceste subspecii includ atât formele arhaice de oameni cât şi pe omul modern. După aceste păreri, oamenii moderni aparţin subspeciei Homo sapiens sapiens. Formele arhaice de oameni sunt reprezentate de: omul de Neaderthal ( Homo sapiens neanderthalensis ), omul din Heidelberg ( Homo sapiens heidelbergensis ).

Cea mai pregnanta trasatura umana in plan fizic este pozitia ortostatica ( verticala ). Ortstatismul a determinat modificari anatomice in alcatuirea corpului uman, in special la nivelul scheletului si a sistemului muscular. Statiunea si locomotia bipeda ( folosirea pentru mers a membrelor inferioare ) au eliberat membele superioare de servitutea locomotiei.

Alţi taxonomişti nu consideră formele arhaice şi moderne ca aparţinând aceleiaşi specii ci mai degrabă ca fiind specii diferite, în acest caz fiind utilizată taxonomia standard, ca de exemplu Homo rhodesiensis sau Homo neanderthalensis.

     II.3. Organisme autotrofe si heterotrofe

Din punct de vedere trofic ( nutriţional, alimentar ), vieţuitoarele se împart în două mari categorii: organisme autotrofe şi organisme heterotrofe.

Autotrofele sunt acele organisme care îşi sintetizează substanţele necesare vieţii pe baza substanţelor minerale. Majoritatea plantelor sunt autotrofe, ele reuşind, sub influenţa luminii, graţie clorofilei, să sintetizeze substanţe organice din substanţe minerale. De asemenea, autotrofe sunt  bacteriile şi algele chemosintetizante sau fotosintetizante, care pe baza energiei rezultată din procesele oxidative ori în urma fotosintezei, reuşesc să lege structuri anorganice, construind moleculele organice necesare metabolismului.

Organismele heterotrofe se hranesc cu substante organice gata pregatite de natura vegetala sau de natura animala. Aceste vietăţi, se împart în patru mari categorii: organisme saprofiteorganisme simbiotice, organisme parazite şi organisme digeratoare.

     Organismele saprofite

Nutriţia organismelor heterotrofe saprofite, se realizează pe seama degradării materiei organice ( de origine vegetală sau animală ) lipsite de viaţă. În urma metabolismului lor, rezultă substanţe anorganice ( apă, dioxid de carbon, amoniac ), materii prime necesare organismelor autotrofe. Foarte multe specii de ciuperci şi de bacterii intră în această categorie. Importanţa ecologică a saprofitelor este foarte mare, atât prin faptul că elimină deşeurile biologice, cât şi ca o consecinţă a faptului că asigură autotrofelor sursele necesare de hrană.

    Organismele simbiotice

Formă de conviețuire reciproc avantajoasă între două specii diferite de organisme, o relaţie trofică bilateral pozitivă reciproc dependentă, se realizează între două specii simbiotice. Graţie simbiozei trofice, pot exista lichenii, care sunt asociaţi dintre alge şi ciuperci. Relaţii simbiotice se mai realizează între rădăcinile unor plante şi unele bacterii ( Rhizobium din rădăcinile Fabacealelor ) sau ciuperci.

     Organisme parazitare

Organismele parazite trăiesc pe seama altor organisme, hrana lor provenind din materia vie. Cele trei forme de parazitism ( accidental, facultativ, obligatoriu ) sunt larg răspândite în natură, afectând multe organisme, de la bacterii ( pot fi parazitate de către viruşi ), până la animalele mamifere şi om. Există ciuperci parazite, plante parazite, insecte parazite, etc.

În cadrul relaţiilor trofice, organismele parazitate se numesc gazde.

     Organisme digeratoare

Digeratoarele sunt organisme care trec substanţele organice preluate din natură, printr-un sistem intern de prelucrare, ancestral (în cazul microorganismelor fagocitare) sau evoluat (cum se întâmplă la fiinţele cu tub digestiv ).

 În cazul animalelor, după compoziţia hranei, acestea se împart în:

 - organisme detritofage ( consumă detritus, adică resturi de material vegetal sau animal care a intrat în descompunere );

- organisme necrofage (c onsumă plante şi animale moarte, neintrate în descompunere );

- animale fitofage ( se hrănesc cu vegetale );

- animale zoofage ( se hrănesc cu alte animale vii sau cu ţesuturile lor );

- mixte sau omnivore ( consumă atât atât hrană vegetală cât şi animală ).

 

     II.4. Organizarea vietii in perspectiva ecologica

     II.4.1. Biosfera, numită şi ecosfera, este învelişul de viaţă al pământului, sau partea însufleţită a Terrei, întinsă de pe fundul oceanelor până în vârful munţilor, din peşterile întunecoase până în văzduh. Biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ.

Descompusă pe componentele ei abiotice, biosfera cuprinde:

- Litosfera → cuprinde scoarţa terestră ( crusta continentală şi crusta oceanică ) şi partea superioară a mantalei. Ea este solidă, dură, relativ casantă, având o grosime medie de cca. 100km, ceea ce înseamnă foarte puţin, având în vedere că raza Pământului are o lungime de aproape 6.400 km. Scoarţa terestră, dacă comparăm globul pământesc cu un ou, este groasă cât coaja acestuia.  La suprafaţa scoarţei terestre a uscatului, apare solul, care reprezintă unul din substraturile ecologice cele mai importante ale Terrei, deoarece constituie premiza dezvoltării organismelor autotrofe, care stau, ca producători primari, la baza piramidelor trofice. O foarte intensă activitate biologică, se desfăşoară în stratul de sol în care se dezvoltă rădăcinile plantelor, strat numit rizosfera.

- Troposfera → stratul Atmosferei, care e cel mai apropiat de Pământ, dupa care urmeaza stratosfera, mezosfera, termosfera si exosfera. Este singurul strat al atmosferei care gazduieste viata.

- Hidrosfera → masa totală de apă liberă a Terrei, aflată sub formă lichidă – la suprafaţă (oceane, mări, fluvii, râuri, lacuri, etc. ) sau la adâncime ( pânza freatică ), sub formă solidă ( gheţari zăpadă ) sau sub formă gazoasă ( apa din aer ).

      II.4.2 Ecosistemul

    Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională complexă a naturii, un sistem interpătruns şi unitar, în care acţionează factori abiotici si biotici caracteristici. Sub influenţa tuturor acestor factori, în ecosistem se desăvârşesc toate ciclurile biologice, energetice şi chimice locale.

Ecosistemul este o noțiune introdusă în 1935 de botanistul Arthur Tansley în domeniul ecologiei, pentru a desemna o unitate de funcționare și organizare a ecosferei alcătuită din biotop si biocenoza și capabilă de productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și biocenoză și relațiile dintre organismele biocenozei. Pentru ca un ecosistem să fie funcțional este necesar să conțină trei elemente de bază: producenții, consumenții și reducenții ( cu unele excepții ultimul element poate să lipsească în unele ecosisteme ).

Biotopul → format din totalitatea factorilor abiotici, adică din toate elementele şi condiţiile neînsufleţite care influenţează un anumit areal (apa, vantul, energia solara, clima, umiditatea ).

Biotic → reprezintă toate elementele biocenozelor, precum şi relaţiile care se stabilesc între populaţiile sale. Biocenoza reprezintă componeta vie a unui ecosistem. Este un sistem de mai multe populaţii care ocupă un anumit biotop, aşa cum sunt populaţiile de plante ierboase dintr-o livadă, populaţiile de vieţuitoare dintr-o pădure sau populaţiile acvatice dintr-un lac Însă, existenţa biocenozei se bazează, în primul rând, pe relaţiile supraindividuale ale componentelor sale, deci pe interacţiunea dintre diferite populatii.

Biocenozele sunt alcătuite din populaţii ( specii ) care întreţin relaţii reciproce. Cu cât în componenţa unei biocenoze se regăsesc mai multe specii, cu atât ea este mai stabilă, deoarece posibilităţile de autoreglare sunt mai vaste.

Sub influenţa locală a factorilor de mediu, din rândul populaţiilor, s-au desprins grupuri de indivizi, care deşi aparţin aceleiaşi taxon, se deosebesc de gruparea de bază prin unele particularităţi morfologice, fiziologice şi ereditare. astfel de grupuri formează populaţii locale. Astfel avem:

- ecotip →  formă subspecifică, o subdiviziune genetica si ecologica a indivizilor, cu unele diferențe genetice și cu anumite însușiri ereditare proprii față de alte subspecii, în interiorul unei specii, prin care se deosebesc de alte grupuri ale speciei date, din alt mediu, subdiviziune care a rezultat în urma adaptării acestui organism la un habitat nou, cum ar fi un grup de plante din aceeasi specie;

- ecoton →  reprezintă zona de tranziţie între două biocenoza vecine, prezentând populatii conţinute de ambele biocenoze precum şi specii proprii.

Legătura cea mai simplă stabilită între doi indivizi distincţi ( care aparţin unor specii diferite ) sau între două populaţii, poartă denumirea de biosistem. Relaţiile în biosistem sunt întotdeauna de interdependenţă. De exemplu, între molid şi lichenul mătreaţa bradului (Usnea barbata), vegetală ce creşte pe acest arbore, se formează un biosistem. La fel se întâmplă primăvara, între o populaţie de albine şi o populaţie de salcami.

Habitatul reprezintă porţiunea dintr-un ecosistem, ocupată de indivizii unei anumite populaţii. Deoarece în cadrul ecosistemului, habitatele oferă toate condiţiile optime de viaţă unei populaţii, într-o biocenoză există atâtea habitate câte specii sunt. Habitatele pot fi izolate una de alta sau intersectate. Delimitarea precisă a habitatului în cadrul biocenozei a condus la crearea nisei ecologice. Lato sensum habitatul în care coexistă mai multe specii de plante sau animale se numește biotop.

     În cadrul unui ecosistem, are loc un permanent transfer de energie şi materie. Legătura energetico-materială între diferitele populaţii ale unei biocenoze, în care unele dintre ele îndeplinesc rolul de producători, iar altele de consumatori, se numeşte lanţ trofic.

Grup trofic

Nivel trofic

Explicaţii

Grupul

 producătorilor

Nivelul producătorilor primari

Sunt reprezentaţi de organismele autotrofe, între care, cele mai importante sunt plantele - pentru domeniul terestru şi algele – pentru domeniul acvatic.

Grupul

consumatorilor

Nivelul consumatorilor primari

Sunt oraganisme hetereotofe care consumă hrană vegetală (organisme fitofage).

Nivelul consumatorilor secundari

Acest nivel este ocupat de organismele heterotrofe carnivore primare, care consumă organisme fitofage.

Nivelul consumatorilor terţiari

Carnivore secundare, acestea hrănindu-se cu carnivorele primare.

Nivelul detritofagelor şi necrofagelor

Aceste organisme, se hrănesc cu detritus sau cu cadavre, înaintea intrării lor în descompunere.

Nivelul saprofitelor

Unele bacterii şi ciuperci, îşi asigură nutriţia pe baza materiei organice nevii, aflate în descompunere. În urma metabolismului, saprofitele descompun total doar unele substanţele organice, eliberând o anumită cantitate de compuşi minerali necesari producătorilor primari, restul materiei organice, fiind utilizată în scopuri proprii. Din acest motiv saprofitele, pot fi situate la graniţa dintre consumatori şi descompunători.

Grupul descompunătorilor

Nivelul descompunătorilor saprofiţi

Unele bacterii şi ciuperci, descompun materia organică, eliberând substanţele minerale necesare producătorilor primari.

Nivelul reducătorilor

Reducătorii sunt microorganisme care desăvârşesc descompunerea substanţei organice, eliberând elementele minerale necesare producătorilor.

 

    În cadrul fiecărui lanţ trofic, există diferite nivele ( etaje ) trofice:

 

- producătorii ( organismele vegetale );
- consumatorii primari ( organisme animale care se hrănesc cu vegetale );
- consumatorii secundari  şi terţiari (animale care trăiesc pe seama consumatorilor primari, respectiv secundari);
- descompunătorii ( fungi, bacterii şi alte organisme care descompun materia organică, oferind condiţii optime de hrănire producătorilor primari ).

 

     Pe langa factorii biotici si abiotici, asupra vietii mai are impact si factoul antropic, adica acela determinat de activitatea omului. Fiecare individ din lanţ se hrăneşte pe seama unui individ situat  într-o poziţie inferioară, ceea ce presupune existenţa unor nivele diferite, în cadrul relatiilor trofice stabilite între aceştia. Astfel, apar mai multe grupe trofice, în cadrul cărora, fiecare nivel este ocupat de organismele care aparţin aceleiaşi categorii trofice, chiar dacă nu există vreo înrudire taxonomica între ele, aşa cum se poate vedea în tabelul de mai sus.

About Veritas

" E greu sa spui adevarul, sa-l asculti e si mai greu, iar sa-l faci inteles e cel mai greu." Un om aflat in cautarea adevarului.
This entry was posted in Anatomia, fiziologia si afectiunile corpului uman. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s