Simplitate si existenta

Existenta nu are nici o problema;  probleme avem noi, probleme ne facem noi, agitatia este in noi. Viata insa, contine zarva bucuriei si pe aceasta trebuie sa  invatam sa o distingem cu mai mare claritate. Sa devenim constienti de bucuria care ne inconjoara ca un val protector si ne insoteste la fiecare pas.

untitled

Este in existenta noastra un fel simplu, extrem de banal, aproape tacut al bucuriei. Dar noi cautam mai mult si mereu departe de sursa, de esenta, de simplitate.

Noi avem gustul aventurii si gustul complicatiei si, prin aceasta, devenim complici iluziilor noastre. Cautam comorile pretioase precum eroii miturilor, pentru a afla la final ca tot ce-i pretios este in tine mereu: viata, existenta, fiecare clipa.

Pasarile stiu mai bine decat noi sa existe in bucurie si arborii, si florile, si pietrele, si soarele sunt, pur si simplu, in fiecare clipa, fara incrancenare, fara nopti nedormite si fara manie. Am putea sa invatam de la ele cum sa fim. Caci in ele se ascunde psihologia sufletului divin si cunosterea desavarsita.

De la ele putem invata ca a trai este tot ce avem de facut. Ca a trai este mai bine decat a trai mai bine sau mai rau. Fiinta, existenta este cel mai mare miracol al nostru si tocmai de acest miracol nu suntem constienti in intregime. Suntem vii, ne miscam intr-o lume vie si plina de bucurie, dar aruncam peste ea faptele si umbrele noastre asa incat, intr-o zi, sfarsim prin a vedea uratul facut de noi ca fiind uratul existentei.

Si atat, sa invatam si noi sa ne bucuram pentru ca suntem…

Sa nu fiu inteles gresit. Nu traiesc in trecut. Privesc insa in trecut sa vad unde am gresit, fac o introspectie. A trai in trecut nu este benefic, insa a arunca o privire in trecut pentru a trage invataminte chiar este indicat. Trecutul trebuie asumat, inteles in deplintatea sa. Pentru asta trebuie obiectivitate si multa sinceritate proprie!

‎- Fiecare om are ca scop in viata sa afle cine e cu adevarat. Dar raspunsul se afla in prezent, nu in trecut.
– Dar trecutul ne arata ce am devenit.
– Trecutul e o plasmuire a mintii. Ne umple sufletul cu remuscare si ne pacaleste in a-l crede.
Dar inima vrea sa traiasca in prezent. Cauta acolo si vei gasi raspunsul!

Se poate concluziona:

„Prezentul sa-l traiesti cu invataturile din trecut si cu visurile din viitor!” – Paulo Coelho

Reclame
Publicat în De viata | Lasă un comentariu

Drumul

   Artistacroatade17añosdeedadcreafantásticospaisajessurrealistasinspiradosporsusrecuerdosdeinfancia(1)

A fost un drum lung si dificil, insa ma bucur ca a fost asa. Daca nu treceam prin Iad ca sa ajung acolo, e posibil ca lectia sa nu fi fost la fel de clara. Din momentul in care am intalnit-o, am stiut ca trebuie sa o iubesc cat pot eu de mult, cat voi trai, si ca nu voi putea sa incetez sa o iubesc nici macar pentru o clipa. Am avut lectia asta in minte de fiecare data cand ne certam prosteste,de fiecare data cand ne culcam si ne trezeam imbratisati, in orice moment dificil, in orice moment de monotonie si de gelozie sau de nesiguranta ce au intervenit pe parcurs. Chiar si cand am pierdut-o.. am invatat sa o iubesc  abia dupa ce am pierdut-o si i-am multumit lui Dumnezeu ca am vazut acea fata frumoasa, in acea zi insorita, ce nu anunta nimic si, ca am avut curajul sa incerc ce nu credeam ca voi incerca vreodata: sa-mi ascult in totalitate inima.

   Uneori, ca sa castigi, trebuie sa pierzi. Pare o ironie insa asa este. Poate tot ce ai crezut ca iti e destinat tie, de la o persoana intalnita la fel si fel de intamplari, nu a fost altceva decat drumul catre finalitatea destinata tie. Tot acel sir de incercari, de sperante si deziluzii, de false iubiri si amagiri, tot acel sir ce, la un moment dat, te lasa plutind prin viata fara tinta si fara speranta, nu este altceva decat drumul firesc catre ceea ce iti este destinat tie. Cred ca ce conteaza nu este doar sa ajungem la destinatie, ci mai ales cum ajungem acolo, in ce stare se afla sufletul nostru cand ajungem la destinatia noastra. Tot acel drum pana acolo  s-a asezat firesc in fata noastra, fara ca noi sa-l simtim, fara sa stim ca mergem pe el si ca duce undeva. Scopul acestui drum nu este decat unul singur: sa ne pregateasca.

   Sa fim cu sufletul gatit, bogat, matur, capabil sa inteleaga ca a ajuns la destinatie si sa profite din plin. Acel drum a fost drumul invatarii si al maturizarii pentru adevaratul sau scop si adevarata destinatie in viata. Toate acele iluzii, sperante desarte si suferinte nu au facut decat sa ne intareasca, sa ne faca copti pentru a putea culege roadele. Pe acest drum nu trebuie sa disperam si sa  oprim pe marginea si, satui si obositi, sa credem ca aici se termina drumul. Nu trebuie sa mergem cu privirea in jos, cu capul in pamant, astfel incat sa nu vedem orizontul ce ne asteapta. Trebuie doar sa mergem pe acel drum, privind in stanga si in dreapta, mereu cu capul ridicat, sa luam pauzele atat cat este necesar si sa realizam cand trebuie sa mergem mai departe si, asa cum este expresia in engleza, „keep moving”.

   Intr-un final vei ajunge la destinatie. Atunci vei realiza cat de important a fost acest drum, chiar daca au fost momente cand ti s-a parut anevoios de greu, cand ai crezut ca nu ai un rost, cand iti venea sa renunti si sa te asezi pe marginea drumului, obosit si mintindu-te pe tine, cu privirea in pamant, ca aici trebuie sa te opresti. Cand vei ajunge la destinatie vei sti asta, vei simti. Vei sti ce ai de facut cu atata siguranta, fiindca ceva mai presus de ratiune iti va dicta ce sa faci. Acel instinct, acel glas interior iti va sopti sau iti va striga ca esti unde trebuie si ca vei face ceea ce esti destinat sa faci.

   Viata este minunata. Tot ce o face minunata este acest drum al invatarii, al cunoasterii de sine, caci  doar cunoscandu-te pe tine, pe parcusul acestui drum in care inveti sa speri, sa iubesti, sa suferi, sa fii dezmagit, sa urasti, sa te vindeci ca mai apoi sa speri si sa iubesti din nou, te vei putea darui pe tine.

   Pe acest drum inveti sa iubesti. Inveti sa te iubesti pe tine atat de mult incat vei renunta la tine. Aceasta este taina cea mare a iubirii. Cand vei ajunge la destinatie, te vei darui din iubire cu toata fiinta ta. Vei renunta la tine pentru a putea fii tu insuti, pentru a te afla pe tine.

   Iubirea nu are sens. Nu poti judeca logic iubirea. Iubirea e complet lipsita de sens, dar trebuie sa continuam sa iubim, altfel suntem pierduti. Daca iubirea se stinge  umanitatea ar trebui sa-si spuna la revedere. Pentru ca iubirea e cel mai puternic sentiment al nostru. Nu trebuie sa aiba sens, ca sa aiba sens, insa iubirea e tot ce conteaza.

Publicat în De viata | Lasă un comentariu

Oportunitatea conflictului

223838_481243121895761_1168135551_n

Nici un om nu este identic. Fiecare din noi este unic. Din fericire, toti suntem diferiti. Fiecare din noi avem o perspectiva unica si diferita asupra lucrurilor. Nu exista doi oameni care sa fie de acord asupra tuturor lucrurilor. Exista ceva, o opinie, un principiu, un mod de a simti si a face, ce-i va diferentia si  care le va acorda unicitate. Da, unicitatea este ceea ce ne caracterizeaza pe fiecare dintre noi si ar trebui sa luptam pentru aceasta unicitate, in ciuda tendintei agresive de uniformizare la care asistam in contextul globalizarii ce o vedem manifestandu-se  in toate palierele socio-culturale. Multi ar spune ca tocmai aceasta diferentiere intre noi reprezinta sursa conflictelor de orice natura, de la cele relationale si intime pana la  cele de nivel global, de afaceri de stat, cu toate implicatiile sale. S-ar crede ca daca toti am respecta aceleasi reguli, daca ne conformam intocmai ingerintelor unui organism supranational si supracultural si, prin urmare, sa avem aceeasi viziune asupra lucrurilor, conflictele ar dispare.

Poate asa este. Dar cu ce cost? Se pare ca omul ar face orice pentru a-si garanta securitatea, chiar si a renunta la propria libertate si implicit la  propria personalitate, doar pentru a se simti in siguranta fata de o amenintare. Prin urmare, ce devine omul? De fapt, omenirea nu devine decat o masa amorfa, fara personalitate, fara caracteristici distincte, fara unicitate. Usor de manevrat, usor de condus.

Este firesc si in natura lucrurilor ca doi sau mai multi oameni sa aiba contradictii, diferente de opinii si abordari, de la cel mai mic nivel pana la cel mai mare. Cate lucruri nu s-au aflat si inventat tocmai din pricina acestor conflicte de opinii? Fiindca contradictia este o manifestare a cunoasterii, este o exprimare a naturii omului de a privi din perspective diferite un anumit fenomen sau principiu.

Este firesc sa evitam conflictele, certurile inutile, insa nu trebuie sa alunecam spre extrema in care de dragul pacii si „bunei intelegeri” sa nu mai avem curajul de a vorbi sincer, direct si deschis, adica a spune lcuruilor pe nume, a spune ce credem si simtim cu adevarat. Chiar daca asa riscam sa nastem mici conflicte, mici dispute. Nu putem avea pretentia sa credeam ca intr-o relatie nu exista certuri. Ele sunt pe atat de firesti, pe cat sunt de benefice. Insa putini sunt cei care vad oportunitata ce rezida in aceste conflicte.

Prin faptul ca spunem ce gandim si dorim, riscand o cearta, un conflict, nu doar ca ne eliberam propria constiinta, dar asa aflam mai multe despre cel de langa noi si implicit despre noi insine. Nu putem sa spunem: „Vai nu credeam ca noi ne vom certa vreodata!”. Si cati dintre noi spunem si credem asta. Cati dintre noi nu dorim cu ardoare si facem tot ce putem sa evitam orice cearta? E un lucru bun. Dar cu ce cost? Faptul ca tinem in noi si nu spunem clar ce gandim si simtim, nu va face decat sa se adune in noi, sa se acumuleze frustrare. Gandurile neimpartasite si dorintele neimplinite nu vor face decat sa se adune pana cand vor exploda ajungandu-se la replici de genul: „Nu te stiam asa! Credeam ca te cunosc, etc.”

Totodata, integritatea si stabilitatea unei relatii se dovedeste cand este pusa la incercare in mod natural, cand fiecare din cei doi este el insusi, se exprima si manifesta ca atare. Bineinteles, faptul ca suntem diferiti nu inseamna sa nu stim sa ascultam, sa refuzam sa invatam de la cel de langa noi sau sa nu admitem ca trebuie sa facem schimbari.

In masura in care omul este unic, tot asa este si in permanenta schimbare, fiindca omul cat traieste invata.

In mijlocul unei dispute, tot ce conteaza este atitudinea, modul de a comunica. Pe langa sinceritate si deschidere, aroganta nu are ce cauta. Comunicarea trebuie sa fie blanda, linistita, sa fie un dialog in care nu se vorbeste „unul peste altul”, sa vorbesti abia cand l-ai ascultat pe cel de langa tine. Bineinteles, asta trebuie sa aiba loc reciproc. In loc sa fie o sursa de racire, disputa sau conflictul ivit trebuie sa fie transformat intr-o mare oportunitate in care cei doi devin mai intimi, mai apropiati, mai legati unul de altul. Cati dintre noi nu avem pretentia  sa nu fie nici o cearta? Cati dintre noi dam bir cu fugitii la prima neintelegere ivita? Ar fi cazul sa lasam povestile gen Disney in care totul este perfect. Nu exista perfectiune, ci unicitate si tocmai in aceasta rezida minunatia si taina omului: faptul ca este diferit si traieste in armonie cu cei din jurul sau.

Potrivirea in anumite aspecte ale vietii face ca doi oameni sa se uneasca, insa ceea ce ii mentine uniti este reprezentat de ceea ce ii deosebeste unul de altul, adica propria unicitate. Compatibilitatea trebuie urmarita, adica mixul echilibrat intre potrivire si completare. Multe substante diferite, cu proprietati distincte, odata amestecate rezulta un produs minunat.

Trebuie inteles ca o relatie consta in descoperire continua, prin comunicare si prin „a fi asa cum esti”, fara a te ascunde, fara masti, fara a te feri sa spui ce doresti doar ca nu-i convine, doar ca sa eviti o cearta. Partenerul nu trebuie redus la o imagine preconceputa despre cum ar trebui sa fie, ci el trebuie luat ca atare, asa cum este el si doar fiind tu insuti, el/ea la fel, veti putea descoperi daca sunteti compatibili.

Da, este firesc sa simti nevoia de spatiu, de o pauza pentru a te linisti, de a-ti pune ordine in ganduri, dar nu trebuie facut asa ceva fara a exista comunicarea intre cei doi. Si tot asa, e firesc sa fie o cearta fiindca nu toti dorim aceleasi lucruri, nu avem aceleasi gusturi, nu iubim si nu simtim sa fim iubiti in acelasi mod. Si da, lasa sa fie o cearta acum, la inceput, decat sa acumulezi frustari si cuvinte nespuse care odata rostite vor fi prea socante, nestiind „ de unde vin”, consternarea fiind maxima.

Asadar, sa privim conflictul ivit nu ca pe un final, ci ca pe o oportunitate. Oportunitatea de a fi mai apropiati unul de altul si sansa de a ne cunoaste cu adevarat.

Publicat în De viata | 1 comentariu

Curs Prim Ajutor – Situatii cu victime multiple

SITUATII CU VICTIME MULTIPLE

– pentru fortele de interventie –

Ce este o situaţie cu victime multiple? (SVM)

Atunci când numărul victimelor este mai mare decât capacitatea de intervenție a echipajelor de intervenție.

Anumite S.V.M. sunt speciale (număr mare de victime afectate de eveniment), situație în care este necesară declanşarea unui plan special de intervenție (PLANUL ROSU).

Tipuri de S.V.M.:

P.I. → incident cu victime multiple. Situație unică care prezintă un număr mic de victime (mai mic de 15) și care, în mod normal, poate fi foarte gestionat și preluat de echipele de salvare (ALPHA).

C.I. → situație care implică un raport inadecvat în timp între necesități și mijloace deoarece:

– numărul de victime este  în special foarte mare (peste 15);

– accesul pentru realizarea operațiuniilor este limitaT.

S.V.M. sunt adesea cauzate de:

  • accidente de trafic: rutier, feroviar, aerian, maritim sau fluvial;
  • incendii: incendii în blocurile de locuință, unități de îngrijire (spitale, azile),etc;
  • prăbușiri de imobile sau explozii;
  • accidente sociale: manifestări cu risc ridicat, agresiuni colective;
  • acte de terorism;
  • catastrofe naturale;
  • accidente tehnologice;
  • accidente biologice.

PRINCIPII DE ORGANIZARE

Pe parcursul unei intervenții cu victimele multiple → primii salvatori sunt depășiți de situație în fața numărului răniților și a gravității rănilor acestora.

Prima evaluare a intervenției este esențială → pentru declanșarea sosirii echipajelor de întărire adecvate, chiar dacă un plan de  intervenție predefinit a fost inițiat deja

Primii salvatori trebuie să își adapteze activitățile, cât mai eficienți cu putință. Pentru aceasta, vor realiza următoarele activități:

Evaluarea situației:

  • scopul este acela de a estima riscurile existente sau previzibile și numărul de victime posibile și de a se stabili mijloacele suplimentare de intervenție necesare;
  • informarea dispeceratului;
  • acționarea prin aplicarea măsurilor de siguranță și de urgență adecvate.

În afara acțiunilor care trebuie să fie realizate de primii salvatori, organizarea tuturor măsurilor de implementare pentru a gestiona situația cu victime multiple respectă următoarele patru etape:

  • recunoaștere și salvare;
  • triaj și stabilizare inițială;
  • îngrijiri medicale sau nu;
  • evacuare.

Evaluare de ansamblu  a situației găsite. În acest scop trebuie să:

Să stabilească natura accidentului.

Identificarea semnelor de intoxicare care sunt direct vizibile:

  • mai multe persoane prezintă simptome clinice identice (comă, tulburări de cunoștință, insuficiență respiratorie, tuse importantă, rinoree, hiper salivare, convulsii);
  • animale bolnave sau moarte;
  • mirosuri neașteptate;
  • maladii colective.

Să caute existența unui pericol care amenință toate victimele și siguranța.

Să estimeze numărul și tipologia victimelor de la accident (arse, lovite, politraumatizate, intoxicate.

Punerea în aplicare a planului de salvare, prestabilit, solicitarea intăririlor necesare, inclusiv serviciile publice:

  • adresa exactă pentru intervenție;
  • natura dezastrului (explozie, foc, accident de trafic, accident tehnologic, prăbușire…);
  • numărul aproximativ și tipul de victime;
  • accesul care trebuie asigurat cu prioritate pentru echipele de intervenție;
  • zonă principală de derulare (ZDI) pentru acordarea primului ajutor.

Să extragă victimele din zona de pericol, atunci când acesta este persistent , dar și să regrupeze  victimele la distanță.

Să trieze victimele pe parcursul unei prime examinări rapide pentru a separa cazurile care prezintă o detresă vitală (UA) sau de alt tip (DCD sau UR).

Să încerce să limiteze fenomenele de panică.

Să evite evacuările dezorganizate.

Să regrupeze persoanele implicate în accident, dacă este necesar, într-un loc distinct față de cel în care se află victimele.

În funcție de amploare, o SVM poate prezenta situații specifice:

Acțiunile teroriste → in general provocate de explozii (vehicule sau colete capcană, acțiuni de tip kamikaze…) în apropierea locațiilor cu concentrații mari de populații (gări, stații transport în comun,) acest tip de acțiune este susceptibil de a implica un număr mare de victime.

Actele de natură chimică → in cazul în care primele echipe de intervenție constată că există semne de intoxicație, aceștia trebuie să:

– nu se angajeze imediat să salveze victimele;

– să solicite inițierea planului  roșu dacă situația o impune;

– evitarea oricărui contact fizic, în măsura în care acest lucru este posibil;

– actele de natură radiologică;

– evacuarea prin dirijare verbală a persoanelor care se pot deplasa;

– extragerea de urgență a victimelor care nu se pot deplasa  din zonele periculoase;

–  regruparea persoanelor în zona controlată, insistând pentru staționarea acestora;

– semnalizarea rapidă că ați intrat la un anumit moment dat al intervenției, în zona contaminată.

Acte de natură biologică → acest tip de situație este în general urmare unui act de rea-voință, a cărui formă cea mai clasică este diseminarea unei pudre suspecte într-un colet sau plic. Obiectivul prioritar pentru echipajele de intervenție constă în a limita extinderea și transferul contaminării în alte locații și la alte persoane. Persoanele contaminate trebuie să fie preluate în mod special, pentru a se limita dispersia acestei contaminări.  Acest lucru se bazează în principal pe realizarea unei decontaminări și echiparea victimei în ținută adaptată, ulterior aceasta fiind evacuată la un spital specializat cu ajutorul unor vehicul special.

TRIAJUL MEDICAL ÎN CAZ DE ACCIDENT COLECTIV

Trebuie avuta in vedere siguranța echipelor de intervenție:

– protecția zonei;

– devierea traficului;

– semnalizarea și delimitarea perimetrului de intervenție;

– depistarea și combaterea riscurilor existente și potențiale.

Nu va asumați riscuri suplimentare.

MCI (incident în masă) → orice incident din care rezultă mai multe victime care nu pot beneficia imediat de resursele medicale necesare. Implică cel puțin 15 victime. Numărul victimelor pentru definirea incidentului cu victime multiple poate diferi în funcție de resursele care stau la dispoziție pentru fiecare zonă.

Statistici:

  • 80% din victimele unui MCI se vor adresa singuri la o unitate medicală.
  • Doar 10-15% din victimele unui MCI necesită spitalizare peste noapte.

Ce este triajul medical?

Este procesul prin care se sortează victimele unui accident, în grupe, bazat pe necesitatea acestora pentru îngrijiri medicale imediate şi transport.

Principii

Trebuie să avem în vedere nevoile de asistență medicală şi prioritățile la nivel individual.

Sortarea se bazează pe date medicale limitate.

Trebuie luate în considerare şi resursele disponibile.

3 axiome de urmat

  • Faceți cel mai mult bine pentru cât mai mulți !
  • Maximalizați folosirea resurselor disponibile !
  • Nu mutați dezastrul !

Tipuri de triaj

Avem triaj primar (realizat de primele forte de interventie), secundar (spital mobil) si tertiar (in unitatile spitalicesti). Noi vom aborda prima categorie de triaj.

Triajul primar

Se utilizeaza panglici, etichete de triaj, fisa de catastrofa sau triajul verbal (modificat) – în cazul victimelor contaminate. Sunt mai multe categorii in functie de gravitate:

Rosu-imediat → leziuni tratabile, amenințătoare de viață care necesită intervenție medicală rapidă.

Galben – Amânat → leziuni potențial serioase,dar care sunt destul de stabile ca să aștepte o perioadă scurtă până la tratamentul medical.

Verde – Minor → leziuni minore care pot aştepta şi o perioadă mai îndelungată pentru tratament medical.

Negru – Decedat → decedat sau încă cu semne de viață, dar cu leziuni incompatibile cu viaţa în condiții austere.

Albastru → contaminat.

Triajul S.T.A.R.T.  se traduce prin: Simple Triage And Rapid  Treatment

Este un procedeu rapid, simplu, uşor de utilizat, uşor de memorat si consistent.

95

Principii generale

Cereți întotdeauna ajutor !!!

Evaluarea şi tratamentul inițial nu trebuie să depășească 30 de secunde pentru fiecare pacient.

Trebuie să desemnați zone pentru cei triați: imediat (roşu), amânat (galben) şi minor (verde).

Zonele trebuiesc delimitate cu panglici corespunzătoare.

Procedura 

Primul gest – unul dintre paramedici va face triajul verbal – îndepărtați victimele care se mobilizează singure folosind instrucţii verbale (la accidente peste 15 victime):

Etichetaţi-i ca minore.

Direcţionaţi-i către zona de tratament pentru evaluare şi tratament (însoţit de un salvator – NU-I LĂSAȚI SINGURI !!!!).

Ceilalți doi paramedici își dor delimita teritoriul astfel încât să poată verifica aborda toată scena incidentului.

La restul victimelor verificaţi RPM ( R= 30, P=2, M=executa comenzi simple ).

RPM

R → Respiră?

NU →  Deschide CRS ( caile respiratorii superioare );

  • nu îşi reia respirațiile – Decedat
  • îşi reia respirațiile – Imediat

DA → Frecvența:

  • peste 30 resp./min. – Imediat
  • sub 30 resp./min. – treci la următorul pas

P → Puls?

Reumplere capilară:

  • peste 2 sec. – Imediat
  • sub 2 sec. – treci la următorul pas.

M → Status mental?

Execută comenzi simple?

  • Nu (status mental alterat / inconştient)
  • Da – Amânat (galben).

Numai 3 manevre de tratament sunt permise în triajul primar:

  • Deschiderea CRS ( caile respiratorii superioare) cu aplicarea căii orofaringiene (Guedel);
  • Hemostaza primară;
  • Ridicarea membrelor.

96

Scopul triajului

A identifica şi transporta pacienții care au nevoie de tratament imediat.

Reevaluarea celor amânați şi ridicarea priorităţii la imediat dacă este necesar.

După terminarea triajului primar se raportează imediat numărul victimelor şi nivelul lor de triaj pentru punctul de comandă:

“Triajul pentru Comandă …. Avem 17 victime, 6 imediat, 7 amânat, 3 minor şi 1 decedat”.

Se raportează momentul în care toate victimele imediate au fost transportate.

Situaţii speciale de triaj medical

Triajul pacientului pediatric

Sistemul de triaj nu ține cont de fiziologia copiilor. Emoţiile pot influența triajul copiilor.

Sistemul START ignoră posibilitatea mai ridicată a apariției de apnee cu puls la copil (fereastră de salvabilitate). Frecvența respiratorie este mai ridicată la copii. Reumplerea capilară poate să nu reflecte corect statusul hemodinamic periferic în caz de temperaturi scăzute. Copii mai mici nu execută întotdeauna comenzile corect.

Dacă victima pare a fi un copil – folosiți metoda JumpSTART. Daca victima pare a fi un adult tânăr –  folosiți metoda START.

97

Triajul victimelor contaminate

Intră în zonă doar persoanele autorizate!

98

CONTAMINARE PREZENTA

99

Conduita de urmat (primul echipaj)

  • Primul raport (confirmare dezastru).
  • Inspecția locului.
  • Delimitează zona.
  • Triajul primar.
  • Raportează rezultatul triajului.

 

Cele mai frecvente greseli

  • Lipsa alertării;
  • Lipsa triajului;
  • Stabilizare primară lentă;
  • Mobilizarea şi colectarea lentă a victimelor;
  • Îngrijiri medicale necorespunzătoare, care consumă timp;
  • Transport prematur.

CAZ  PRACTIC

Un autobuz de școală, care transporta copii de vârste diferite și însoțitorii acestora, este implicat într-un accident rutier. Autobuzul părăsește partea carosabilă prin alunecare și se răstoarnă într-un șanț.

12

7

14

9

13

15

10

6

11

8

3

2

4

5

1

Publicat în Curs Prim-Ajutor | Lasă un comentariu

Curs Prim Ajutor – Situatii diverse

ALTE SITUATII

 1. PERSOANA DECEDATĂ LA LOCUL INTERVENŢIEI

Dacă există semne că pacientul trăieşte la momentul sosirii la locul intervenţiei,trebuie începute manevrele terapeutice iniţiale. Persoanele decedate trebuie tratate conform legislaţiei în vigoare şi protocoalelor serviciului. În general, o persoană nu poate fi considerată de la început decedata în afara situaţiilor următoare:

Decapitare – însemnând separarea capului de corp. În această situaţie evident nu mai exista nici o şansă de salvare a pacientului.

Rigiditate cadaverică – rigidizarea temporară datorită contracturii musculare ce apare la câteva ore după deces. Prezenţa acesteia indica decesul pacientului şi inutilitatea manevrelor de resuscitare.

Descompunerea tisulară – apare după cel puţin o zi de la deces

Lividitatile cadaverice – de culoare roşie sau violet, apar în porţiunile declive ale corpului.Sunt determinate de migraţia sângelui în ţesuturi şi sunt dependente de gravitaţie, poziţia cadavrului. Apar la câteva ore de la deces.

Dacă unul din aceste semne este prezent, pacientul poate fi considerat decedat.

2. SINDROMUL MORŢII SUBITE A SUGARULUI

 

Sindromul morţii subite la sugar (SMSS) reprezintă moartea sugarului cu vârsta sub 1 an, fără o cauză cunoscută. În mod obişnuit, decesul copilului survine în timpul somnului. SMSS este considerat cauza a morţii doar dacă moartea rămâne neexplicată şi după analize complete.

Sindromul morţii subite a sugarului nu este o boală sau afecţiune, ci diagnosticul pus atunci când un copil sub 1 an moare subit, iar cauza decesului nu este descoperită nici după investigaţii medicale complete.

 

3. EPIGLOTITA

Inflamaţia severă şi edemul epiglotei, nepermiţând aerului să treacă în trahee.

Epiglota este o stuctura cu aspect de clapa care acoperă orificiul traheal în timpul deglutiţiei (înghiţirii). În condiţiile inflamaţiei şi a edematierii acesteia orificiul traheal este închis şi în inspir, blocând astfel complet traheea şi implicit respiraţia. Epiglotita frecvent apare la copii între 3 – 6 ani.

La primă examinare copilul pare să aibă crup. Epiglotita este o urgenţă majoră, ameninţând viaţa copilului şi de aceea trebuie să recunoşti semnele specifice:

  • copilul sta frecvent în şezut şi nu vrea să se întindă;
  • nu poate înghiţi, saliva scurgândui-se din guriţa;
  • copilul nu poate tuşi;
  • este anxios şi înfricoşat, el ştie că ceva rău se întâmplă;
  • copilul sta cu bărbia trasa înainte.

 

 4. AFECTIUNI CARDIACE

Inima trebuie sa primeasca un nivel constant de oxigen prin intermediul sângelui sau daca nu, va muri. Inima primeste oxigenul printr-un sistem complex de artere cardiace (coronare). Atât timp cât sângele care circula prin aceste artere continua sa furnizeze cantitatea optima de oxigen, inima va functiona normal. In anumite situatii, arterele coronare se pot ingusta, ca rezultat al unui proces patologic numit arteroscleroza. Arteroscleroza determina aparitia de placi de aterom (grasime), care captusesc peretele interior al arterelor. Ateroscleroza progresiva poate cauza angina pectorala, atacul de cord (infarctul miocardic acut) si chiar stopul cardiac. Ateroscleroza este ea insasi o afectiune caracterizata prin ingustarea si distrugerea peretilor arterelor, cauzata de depuneri de grasime, arterele isi pierd capacitatea de a se dilata si transporta sângele.

a). Angina pectorala

Când ateroscleroza progreseaza, se reduce fluxul de sânge oxigenat catre inimaceea ce determina durere in piept. Durerea e cunoscuta sub numele de angina pectorala sau simplu angina. Inima pur si simplu are nevoie de mai mult oxigen decât ii poate oferi o artera coronara ingustata.

Când pacientul prezinta durere toracica primul lucru care trebuie facut este sa rogi pacientul sa descrie durerea. Angina este descrisa adesea ca presiune sau senzatie de greutate. Pacientul poate spune: ma simt ca si când un elefant sta pe pieptul meu. Crizele anginoase sunt declansate de un efort sau o emotie puternica. Durerea poate fi simtita in piept sau poate iradia fie in ambele mâini, coate, fie in gât sau mandibula sau orice combinatie din aceste zone. De obicei pacientul are respiratii scurte si transpira si este extrem de speriat si se teme de moarte.

Intrebati daca pacientul a fost in prealabil diagnosticat si tratat pentru o afectiune cardiaca. Daca pacientul prezinta o afectiune cardiaca intrebati daca are un medicament (tablete sau spray de nitroglicerina) pentru durerea anginoasa. Tableta se pune sub limba sau in cazul sprayului se pulverizeaza 1 puf sub limba. Cel mai utilizat medicament este nitroglicerina si cel mai frecvent, pacientul si-a administrat deja o doza când ajungeti la el.

Observatie: Nitroglicerina face ca durerea anginoasa sa dispara in cel mult 5 min. Daca durerea nu se elimina dupa 5 min administrati o alta doza. Daca durerea persista dupa inca 5 min de la administrarea celei de a doua tablete (sau al doilea puf) puteti sa presupuneti ca pacientul a facut un atac de cord (infarct miocardic).

Conduita de urmat:

  1. Linistirea pacientului si interzicerea oricarui efort
  2. Oxigenoterapie pe masca
  3. Monitorizarea functiilor vitale: puls, respiratii, tensiunea arteriala, saturatia de oxigen si urmarirea evolutiei lor
  4. Pacientul va fi asezat in pozitia semisezânda si transportat la cea mai apropiata unitate medicala

b). Infarctul miocardic Acut (IMA, Atac de cord)

Atacul de cord sau infarctul miocardic apare atunci când una sau mai multe artere coronare sunt complet blocate. Cele mai importante 2 cauze ale blocarii coronarelor sunt: ateroscleroza severa si tromboza (un cheag de sânge – trombus, s-a format oriunde in organism si un fragment s-a oprit intr-o artera coronara). Daca o artera coronara este blocata portiunea de miocard (muschiul cardiac) irigata de acea artera este privata de oxigen si moare.

Blocajul unei artere coronare determina imediat durere importanta. Durerea din angina pectorala si infarctul de miocard pot fi similare la inceput. Cei mai multi pacienti descriu atacul de cord ca o senzatie de zdrobire, strângere ca de menghina si durerea poate iradia in umarul si bratul stâng sau mandibula. Pacientul prezinta respiratii scurte, superficiale, este slabit, transpirat, are greturi si poate varsa. Durerea din atacul de cord persista spre deosebire de durerea din angina pectorala, care rareori dureaza mai mult de 5 min.

Daca zona muschiului cardiac afectata prin blocarea coronarei este mare sau importanta inima se poate opri. Sistarea completa a batailor cardiace este numita stop cardiac. Resuscitarea cardiorespiratorie trebuie inceputa de urgenta in stopul cardiac. Cele mai multe atacuri de cord nu determina imediat stop cardiac.

Pentru a ajuta pacientul si a preveni stopul cardiac puteti ajuta astfel:

  • Chemati personalul medical specializat
  • Vorbiti cu pacientul pentru a-l linisti
  • Asezati-l intr-o pozitie confortabila, semisezânda, tineti-l de mâna.

Frica pacientului de moarte nu face decât sa-i inrautateasca durerea.

  • Incercati sa nu miscati pacientul sau sa-l miscati cât mai putin.

Este categoric interzis ca pacientul sa se ridice sa mearga, sa faca eforturi.

  •  Transportati pacientul la cea mai apropiata unitate medicala.
5. DIABETUL ZAHARAT

Diabetul zaharat reprezinta incapacitatea organismului de a metaboliza si folosi zaharul. Zaharul este alaturi de oxigen esential in supravietuirea celulelor. Organismul produce un hormon – insulina, care permite zaharului sa patrunda in celule, unde este utilizat ca si combustibil.

Daca organismul nu poate produce suficienta insulina celulele devin infometate. Astfel diabeticii au nevoie de insulina din exterior, prin injectii pentru a corecta acest  deficit; dar exista si alt tip de diabet care se trateaza cu tablete (medicamente orale). Aceasta afectiune este grava, de aceea orice diabetic la care se modifica starea de sanatate trebuie tratat intr-un spital.

Exista 2 urgente in diabet: socul insulinic (hipoglicemia) si coma diabetica.

Hipoglicemia

Apare atunci când organismul are suficienta insulina dar nu are glucoza in sânge. De exemplu: un pacient isi face corect doza de insulina, insa nu manânca corespunzator sau face efort fizic intens care-i consuma glucoza. Astfel nivelul glicemiei scade, aceasta situatie numindu-se hipoglicemie sau socul insulinic.

Semnele si simptomele hipoglicemiei sunt similare cu cele din alte tipuri de soc.

Reprezinta o urgenta medicala, care se poate dezvolta rapid, in câteva minute. Daca nu este diagnosticat si tratat rapid pacientul decedeaza. Un pacient care are hipoglicemie poate semana cu o persoana beata (nu e coerent). O astfel de greseala in diagnostic poate fi fatala. Incercati sa aflati de la pacient daca este diabetic, daca si-a facut insulina, si suspectati imediat o hipoglicemie; pe care o puteti trata, daca pacientul este constient prin administrarea de lichide dulci care contin zahar sau miere. Fiti atenti ca lichidele sa nu fie “sugar free” (fara zahar) sau dietetice. Daca pacientul este inconstient sa nu introduceti lichide in gura pt ca pot fi aspirate in plamâni.

Acesti pacienti au nevoie imediata de glucoza intravenos. Chemati personalul medical de urgenta.

Semnele si simptomele hipoglicemiei:

  • paloare, transpiratie, piele rece
  • puls rapid
  • ameteli, dureri de cap
  • greturi, varsaturi
  • confuzie, inconstienta
  • instalarea rapida a simptomelor

Atunci când ne aflam in fata unui pacient inconstient este indicat sa-i administram glucoza intravenos, chiar daca nu cunoastem cauza comei. Ea poate fi hipoglicemia si vom salva pacientul. Daca cauza comei este alta glucoza nu are cum sa fie nociva.

Conduita de urmat in fata diabetului zaharat:

  • Evaluarea pacentului urmând secventele ABC
  • Pozitie laterala de siguranta in cazul pacientului inconstient, dar care respira si are puls
  • Oxigenoterapie pe masca
  • Solicitati ajutor
  • Stabilirea GCS
  • La pacientii constienti administrarea de lichide dulci care contin zahar sau miere
  • Monitorizarea functiilor vitale: puls, respiratii, tensiunea arteriala, saturatia de oxigen si urmarirea evolutiei lor
  • Transportul rapid la cea mai apropiata unitate spitaliceasca.

Coma diabetica

Coma diabetica apare atunci când organismul are glucoza in sânge, dar nu are si insulina. Daca un diabetic nu-si ia medicatia mai multe zile, nivelul glicemiei creste foarte mult, si nu exista insulina care sa o introduca in celule pentru metabolizare. Pacientul poate fi inconstient sau poate sa mimeze o gripa sau o durere abdominala intensa; diagnosticul nu este foarte usor; se poate confunda cu hipoglicemia. In cazul in care nu puteti preciza diagnosticul, este mai bine sa-i administrati lichide cu zahar, deoarece ar imbunatati rapid starea unui pacient hipoglicemic si nu poate agrava starea unui pacient aflat in stare hiperglicemica.

Trebuie sa transportati rapid pacientul la spital, chiar daca nu puteti preciza diagnosticul; orice dezechilibru la un diabetic, fie hipoglicemie, fie coma hipoglicemica reprezinta o urgenta. Aceste simptome pot fi insa si prima manifestare a unui diabet la un pacient inca nediagnosticat pâna in prezent. semnele si simptomele comei diabetice:

  • istoric de diabet zaharat
  • piele calda, uscata
  • puls rapid si slab
  • respiratii adânci, rapide
  • respiratie cu miros de fructe (mere verzi)
  • instalarea lenta (in zile) a simptomelor
a
Publicat în Curs Prim-Ajutor | Lasă un comentariu

Curs Prim Ajutor – Tulburari Neurologice

TULBURĂRI NEUROLOGICE

Status mental alterat

Alterarea statusului mental este descrestere brusca sau graduala a nivelului responsivitatii pacientului. Aceasta schimbare poate merge de la o descrestere a nivelului de intelegere pâna la lipsa responsivitatii. Un pacient care nu raspunde la stimuli a suferit o severa modificare a statusului mental. In asistarea pacientului cu status mental alterat, folositi formula AVPU pentru a evalua gradul de afectare al starii de constienta.

A – alert. Un pacient pe care-l clasificati ca fiind alert este capabil sa raspunda coerent la intrebarile d-voastra. Exemplu: Cum va numiti? Unde va aflati? Ce data este azi? Deci un pacient care raspunde la aceste intrebari este constient, alert, orientat in timp si spatiu.

V – verbal. Pacientul raspunde la stimuli verbali (se misca coordonat si executa comenzile simple exprimate cu voce tare).

P – pain (durere) Pacientul raspunde la stimuli durerosi (va reactiona la durere miscându-se sau tipând.). Raspunsul la stimulul dureros consta dintr-o miscare prin care incearca sa localizeze durerea, sa retraga, etc. Stimulii durerosi se aplica prin ciupirea lobului urechii sau a tegumentului de deasupra claviculei.

U – unresponsive (fara raspuns). Pacientul nu va raspunde nici la stimuli verbali si nici la durere.

Apoi, pentru a descrie nivelul de constienta a pacientului mai putem folosi scorul Glasgow.

Cauze traumatice:

  • traumatism cranian;
  • traumatism al coloanei vertebrale.

Atraumatice:

  • origine metabolică (disfuncţionalitate a corpului precum hipoglicemie);
  • accident vascular cerebral (ischemic sau hemoragic);
  • infecţii;
  • epilepsie;
  • origine cardiacă;
  • tumoare a creierului.

Simptome neurologice

  • Tulburări ale cunoştinţei până la pierderea acesteia;
  • Comă;
  • Convulsii;
  • Diminuarea sau pierderea sensibilităţii;
  • Diminuarea sau pierderea motricităţii;
  • Anomalie a reacţiilor pupilare;
  • Alterarea vorbirii;
  • Tulburări de comportament;
  • Cefalee neobişnuită;
  • Tulburări de echilibru.

 

1. SINCOPA

 

Conform cu Ghidul privind diagnosticul şi managementul sincopei din 2009 sincopa reprezintă pierderea tranzitorie a stării de conştienţă datorită hipoperfuziei cerebrale globale fiind caracterizată de: durată scurtă, debut rapid şi recuperare totală spontană. Această definiţie se deosebeşte de celelalte prin faptul că include cauza pierderii conştienţei şi anume hipoperfuzia cerebrală globală tranzitorie. Fără această precizare definiţia ar fi suficient de cuprinzătoare încât să includă şi alte afecţiuni cum ar fi crizele de epilepsie sau comoţia cerebrală.

În unele cazuri există o pierdere a stării de conştienţă, dar prin alt mecanism decât hipoperfuzia cerebrala globală. De exemplu epilepsia, unele disfuncţii metabolice (inclusiv hipoxia şi hipoglicemia), intoxicaţia, şi atacul vascular cerebral ischemic tranzitor (AIT). Asadar avem:

 

Afecţiuni cu pierderea stării de conştienţă parţială sau totală dar fără hipoperfuzie cerebrală globală:

  • epilepsia;
  • tulburări ale metabolismului, inclusiv hipoglicemia, hipoxia, hiperventilaţia sau hipercapnia ( crestere a concentratiei de CO2 in sange );
  • intoxicaţiile;
  • AIT-ul ( atacul ischemic tranzitoriu ).

Afecţiuni fără alterarea stării de conştienţă:

cataplexie → disparitie brusca a tonusului muscular, antrenand cel mai des caderea subiectului. cataplexia survine cu ocazia unor emotii puternice, agreabile sau neplacute, si dureaza, in general, de la cateva secunde pana la cateva minute.

Pierderea tonusului muscular poate fi partiala sau totala. In faza mai subtila, de pierdere partiala, actioneaza doar asupra unor grupe de muschi, de exemplu, cei faciali – caderea mandibulei, a pleoapelor; cei responsabili de sustinerea capului – barbia pica pe piept; cei ai umerilor – pot fi observati umerii “moi” adusi spre fata; ai genunchilor – efectul de secerare a picioarelor.

Cand pierderea este totala, individul se prabuseste ca o marioneta la pamant, din aceasta cauza deseori a fost confundata cu epilepsia. In cataplexie, aceasta scaderea a tonusului muscular este raspunsul la un stimul emotional puternic de tipul: surpriza, furie, ras (lesini de ras), iritare, rusine, frica, orgasm.

drop attacks sau crize atonice → termenul care se refera la caderea brusca prin inmuierea gambelor, fara pierderea cunostintei, fiind determinata de o ischemie la nivelul trunchiului cerebral.

pseudosincopă psihogenă → in cazul isteriilor in care se simuleaza pierderea starii de cunostinta;

Vertijul Meniere → o afectiune a urechii interne manifestata printr-o senzatie de rotire a obiectelor din jur sau de rotire a bolnavului. Bolnavul are senzatia ca se invart obiectele in jurul lui si ca nu mai poate sta in ortostatism (in picioare). A se deosebi de ameteala, care este un simptom foarte frecvent intalnit in practica medicala, prin care se intelege o senzatie de instabilitate, de nesiguranta in mers, de clatinare, de incetosare a vederii sau de cadere iminenta.

Torpoare  (toropeala) reprezinta starea de amortire generala fizica si psihica insotita cel mai des de momente de atipire, cum se intampla in extenuare, in moleaseala datorata caldurii.

Letargia – somn anormal profund si prelungit, din care poate fi trezit prin excitatii foarte puternice;

Apatia – stare de dezinteres fata de mediul inconjurator si persoana proprie;

Stupoarea – stare de imobilitate si insensibilitate, poate fi trezit dar nu raspunde la intrebari.

lipotimii → este o senzaţie de pierdere iminenta a conştientei mergând până la pierderea pentru scurtă durată a cunoştinţei. O lipotimie este un rău treptat în care subiectul are o impresie de cap gol, de înceţoşare a vederii, are nevoie să se întindă. El are tulburări trecătoare ale conştientei, este palid, transpira. În definiţiile care precizează că este urmată de pierdere de cunoştinţă, lipotimia este sinonim cu leşinul.

Leşinul

Pierdere subită şi trecătoare a cunoştinţei, fără oprirea inimii şi a mişcărilor respiratorii, provocată de o hipoxie a creierului, ca urmare a unei stări maladive, a unor eforturi fizice mari, a unei emoţii puternice, etc. Poate surveni în cursul unei dureri subite, al unei luări de sânge, a unei mese copioase luate într-o atmosferă închisă sau atunci când sinusul carotidian, sediul baroreceptorilor, este comprimat.  Lesinul consta in pierderea incompleta a cunostintei iar sincopa de o pierdere completa.

Prin urmare sincopa se diferentiaza de celelalte forme ale alterarii starii de constienta (fie ele de lunga sau scurta durata) prin faptul ca include cauza pierderii de cunostinta conştienţei şi anume hipoperfuzia cerebrală globală tranzitorie.

De fapt, fără această precizare definiţia ar fi despre T-LOC, un termen descris pentru a acoperi toate stările de pierdere de conştienţă care sunt tranzitorii indiferent de mecanism. Prin distincţia dintre T-LOC şi sincopă definiţia actuală diminuă confuzia diagnostic şi conceptuală. În trecut sincopa nu era definită sau dacă era, formularea ei diferea de la o lucrare la alta. Termenul de „sincopă” era uneori folosit pentru T-LOC, astfel incluzând crizele epileptice şi atacul vascular cerebral. Această confuzie încă poate fi găsită în literatura de specialitate.

În unele forme de sincopă starea de pierdere de conştienţă poate fi precedată de prodromă (ameţeală,greaţă, transpiraţii, slabiciune şi tulburări de vedere), în aceste cazuri pacientul fiind atenţionat de iminenţa sincopei, adica lipotimia sau presincopa. De multe ori pierderea stării de conştienţă apare fără simptomatologia prodromală.

Tipic, sincopa durează puţin. Pierderea completă astării de conştienţă în sincopa reflexă durează 20 de secunde (sec). În unele cazuri durata stării de inconştienţă se poate prelungi până la câteva minute. În aceste cazuri diagnosticul diferenţial între sincopă şi celelalte T-LOC poate fi dificilă. Revenirea după un episod sincopal este însoţită de recuperarea imediată a orientării temporo-spaţiale şi a comportamentului.

Clasificare:

Clasificarea sincopei din punct de vedere etio logic împarte sincopa în:

1. Sincopă de cauză reflexă (mediata nervos)

Se referă în mod tradiţional la un grup de afecţiuni în cadrul cărora reflexele cardiovasculare, ce sunt utile în mod normal pentru controlul circulaţiei devin intermitent inadecvate, ca răspuns în urma unui trigger, având ca rezultat vasodilataţia şi/sau bradicardia şi prin urmare determină scăderea TA şi hipoperfuzie cerebrală globală. Este de mai multe feluri:

a). Sincopa „vasovagală” (VVS), de asemenea cunoscută popular ca „leşin”, este mediată emoţional (frica ,durere, manevre chirurgicale, frica de  sange) sau de stresul ortostatic. Este de obicei precedată de prodroma datorată activării sistemului nervos autonom (transpiraţii, paloare,greaţă). Este cel mai frecvent tip de sincopa.

b). Sincopa „situaţională” se referă la sincopa reflexă apărută în anumite situaţii: tuse, stranut, stimulare gastrointestinala, mictiuni, post-efort intens, post prandial (dupa mese copioase), ridicari de greutati, eforturi pentru cantareti la instrumente de suflat.

c). Sincopa datorată sindromului de sinus carotidian (hiperreactivitatea sinusului carotidian) consta in compresia sinusului carotidian in regiunea cervicala anterioara  care la  anumite persoane cu sensibilitate crescuta poate duce la sincopa. Poate fi declansata la compresii minore de exemplu la barbierit sau prin guler strans ce duce la scaderea frecventei cardiace si a presiunii arteriale.

2. Sincopa datorată hipotensiunii ortostatice (posturale)

În timpul ortostatismului TA scade şi survine presincopa. Hipotensiunea ortostatica se defineşte prin scăderea anormală a tensiunii arteriale în ortostatism.

Din punct de vedere strict fiziopatologic nu există suprapuneri între sincopa reflexă şi diasautonomia nervoasă, în schimb din punctul de vedere al simptomatologiei există, uneori diagnosticul diferenţial efectuându-se cu dificultate. Termenul de „intoleranţă ortostatică” se referă la semnele şi simptomele apărute în ortostatism datorate unei anomalii de circulaţie.

Un simptom este reprezentat de sincopă, celelalte fiind:  ameţeală, presincopă; slăbiciune, oboseală, letargie; palpitaţii, transpiraţii;tulburări de vedere (inclusiv vedere „înceţoşată”, luminozitate excesivă ) ,etc.

Acest tip de sincopa este intalnit in:

a). Disautonomiile primare:

atrofie multisistem → boală neurologică degenerativă determinată de degenerarea celulelor nervoase în zone specifice ale creierului. Degenerarea celulară cauzează probleme cu mișcarea, echilibrul și alte funcții autonome (disfunctii autonome) ale corpului printre care hipotensiune arterială ortostatică, care rezultă în amețeli și leșin stând pe picioare. La aproximativ 80% din cazurile de atrofie multisistem sunt prezente semne parkinsoniene insa nu trebuie a fi confundata cu boala Parkinson care are alta etiologie, diagnosticul diferntiale intre cele doua ridicand o dificultate.

– boala Parkinson → boală degenerativă ce survine în urma distrugerii lente și progresive a neuronilor ce apare cel mai adesea între 50 și 70 ani. Cele trei semne cardinale ale bolii Parkinson sunt:

  • tremorul de repaus ( in 70% din cazuri, gesturile ritmice incontrolabile ale mâinilor, capului sau picioarelor constituie primul simptom și se manifestă în special în repaus și în perioadele de stres );
  • rigiditatea (creșterea rezistenței la mobilizarea pasivă a mușchilor );
  • bradikinezia (lentoarea mișcărilor, dar include și scăderea mișcărilor spontane și scăderea amplitudinii mișcărilor. Bradikinezia este vizibilă prin micrografie (scris de mână mic, ilizibil), hipomimie (diminuarea mișcărilor mimice), clipit rar și hipofonie (voce diminuată);
  • Instabilitatea posturală se referă la tulburările de echilibru și coordonare.

Dintre acestea, două sunt esențiale pentru stabilirea diagnosticului. Instabilitatea posturală este al patrulea semn cardinal, dar survine tardiv, de obicei după 8 ani de evoluție a bolii.

b). Disautonomiile secundare cum ar fi diabetul zaharat, leziuni medulare sau uremie.

c). Hipotensiune ortostatica indusa medicamentos: vasodilatatoare, alcool, diuretice, fenotiazine, antidepresive.

d). Hipovolemie: post-hemoragica, diaree, varsaturi etc.

3. Sincopă cardiacă

Aritmiile reprezintă cauza cardiacă cea mai frecventă a sincopei. Acestea produc instabilitate hemodinamică, ducând la scăderea debitului cardiac şi a fluxului sangvin cerebral. Atat bradicardiile cat si tahicardiile pot determina o scadere a debitului cardiac cu hipotensiune arteriala, hipoperfuzie cerebrala si sincopa. Cauzele cele mai frecvente sunt: bloc sinoatrial, blocuri atrioventriculare, tahicardie supraventriculara, tahicardie ventriculara, fibrilatie ventriculara, disfunctie de pacemaker/defibrilator implantabil.

Ca şi regulă, cele mai severe forme de bloc atrioventricular (AV) dobândit (Mobitz II, BAV „de grad înalt”, BAV complet) sunt frecvent asociate cu sincopă. În aceste cazuri, cordul este dependent de un ritm de scăpare ai centrilor cardiaci subsidiari. Sincopa apare datorită întârzierii funcţionării acestor centrii, având o frecvenţă relativ joasă (25-40 b.p.m). Bradicardia prelungeşte repolarizarea şi predispune la tahicardie ventriculară polimorfă (TV) în special torsada vârfurilor.

Sincopa sau presincopa survine la începutul tahicardiei, înainte ca să aibă loc compensarea vasculară. Starea de conştienţă revine de obicei înainte de sfârşitul tahicardiei. Dacă persistă instabilitatea hemodinamică datorită tahicardiei, persistă pierderea de conştienţă. Revenirea, în acest caz nu este spontană şi nu mai este încadrată ca sincopă ci ca stop cardiac.

Boala cardiacă structurală  boala cardiaca ischemica, cardiomiopatiile, valvulopatii, boli coronariene, etc.)  poate cauza sincopă când cererea circulaţiei este mai mare decât debitul cardiac maxim al cordului.

Sincopa are o importanţă deosebită când este asociată bolilor ce presupun obstrucţie la nivelul ejecţiei ventriculului stâng. Cauza pierderii stării de conştienţă este reprezentată de obstacolul mecanic al sângelui

 

2. Coma

Stare patologică caracterizată prin pierderea stării de conştienţă, implicând reducerea reacţiilor faţă de stimulii externi la forme elementare, cu suprimarea motilităţii voluntare şi păstrarea în grade variabile a funcţiilor vegetative, circulatorii şi respiratorii. Asadar coma este o suferinta grava a creierului caracterizata prin alterarea pana la pierderea totala a functiei de relatie cu conservarea partiala a functiei vegetative.

Cauze

Coma este rezultatul leziunii anumitor portiuni ale creierului. Acestea apar ca urmare a unor traumatisme craniene sau in urma unor anomalii, ca de pilda tumorile sau hemoragiile cerebrale. Coma se mai poate instala si ca urmare a unei oxigenari insuficiente a creierului (insuficienta circulatorie, asfixie, intoxicatie cu monoxid de carbon), a unei supradoze (medicamente, alcool, droguri) sau a unei alte boli (encefalita, meningita, crize de epilepsie).

Come de cauză neurologică

Boli cerebro-vasculare:

  • Hemoragii intracerebrale (HTA, anevrisme, malformaţii arterio-venoase, hemoragii intratumorale, boli de sânge);
  • Hemoragii subarahnoidiene:anevrisme,malformaţii arterio-venoase, posttraumatic;
  • Infarcte cerebrale (tromboze, embolii, vasculite).

Posttraumatice:

  • Contuzii;
  • Dilacerări;
  • Hemoragii intracerebrale posttraumatice;
  • Hematom subdural;
  • Hematom epidural.

 Infecţii:

  • Meningite;
  • Encefalite;
  • Abcese cerebrale.

   Tumori cerebrale:

  • Tumori cerebrale primitive;
  • Tumori cerebrale secundare (metastaze).

Epilepsia ( status epilepticus )

Encefalopatii toxice:

  • Intoxicaţia alcoolică;
  • Intoxicaţii medicamentoase (opiacee, barbiturice, cocaină);
  • Intoxicaţia cu monoxid de carbon;
  • Intoxicaţiile cu metale grele.

Cauze fizice:

  • Hipotermia;
  • Hipertermia.

Stări carenţiale:

  • Deficit de vitamină B1;
  • Deficit de acid nicotinic;
  • Deficit de vitamină B12.

Infecţii sistemice severe:

  • Septicemii;
  • Endocardite

Boli hematologice:

  • Sindroame de hipervâscozitate (paraproteinemii);
  • Sindroame anemice severe.

   Disfuncţii endocrine:

  • Afecţiuni tiroidiene;
  • Afecţiuni paratiroidiene;
  • Afecţiuni ale suprarenalelor.

 

Stadiile comei

Medicii pot evalua profunzimea comei folosind scala Glasgow. Scala ofera o scorare numerica a profunzimii comei bazandu-se pe abilitatea persoanei de a deschide ochii si a raspunde verbal sau motor la stimuli. Folosind scala Glasgow, medicii pot descrie severitatea comei.

Cea mai utila in practica dintre clasificari pare a fi cea care imparte evolutia unei come in 4 stadii de profunzime:

Stadiul I – coma superficiala, caracterizata prin posibilitatea de trezire clinica, conservarea reflexelor encefalice (pupilare, corneene). Controlul sfincterian este pastrat. Nu exista tulburari neurovegetative, cardiorespiratorii.

Stadiul II  profunzime medie – bolnavul nu reactioneaza decit la stimuli durerosi, intr-o maniera mai mult sau mai putin adaptata. Este pierdut controlul sfincterian. Reflexul fotomotor diminuat, la fel si reflexul corneean. Nu prezinta tulburari neurovegetative. Miscarile persista, de exemplu cea de retragere a piciorului, daca pacientul este intepat.

Stadiul III profunda – reactiile la stimuli durerosi sunt abolite sau consta dintr-o reactie de decerebrare. Reflexul fotomotor este abolit. Apare insuficienta ventilatorie si alte tulburari neurovegetative. Pierderea completa a constientei, reflexele osteotendinoase, pupilare si de deglutitie se pierd treptat, apar tulburari circulatorii (soc), tulburari respiratorii (polipnee, bradipnee).

Stadiul IV ireversibila – intreaga activitate este abolita, hipotonia este globala; reflexele sunt disparute. Exista o midriaza bilaterala areactiva. Respiratia spontana e abolita si exista tulburari neurovegetative majore. Bolnavul este mentinut in viata numai prin respiratie mecanica. In acest stadiu, cu tot tratamentul simptomatic, starea hemodinamica tinde sa se degradeze. Denumita si moartea cerebrala. Este provocata de cele mia multe ori de un stop cardio-respirator prelungit, de un traumatism cranian sever sau de un accident vascualar ceebral grav.

Coma nu trebuie confundata cu sindromul locked-in. Conditie neurologica in care pacientii sunt pe delin constienti dar nu se pot misca si nu pot comunica din cauza unei paralizii complete a tuturor muschilor voluntari (tetraplegie), cu exceptia celor oculari. Cei cu acest sindrom sunt denumiti “prizonieri in propriul corp” si sunt considerati “ ingropati de vii”. Forma completa a acestui sindrom (total locked-in) presupune si paralizia muschilor oculari.

Sindromul este cauzat de distrugerea unei portiuni din trunchiul cerebral ca urmare: traumatism cerebral, accident vascular cerebral (cu ocluzia arterelor paramediene din trunchiul cerebral).

Conduita de urmat

Se stabileste nivelul de constienta prin Scala Glasgow

  1. Deschiderea ochilor
  • spontan ……………………………………………………… 4 puncte
  • la cerere …………………………………………………….. 3 puncte
  • la durere……………………………………………………… 2 puncte
  • nu deschide…………………………………………………. 1 punct
  1. Cel mai bun răspuns motor
  • la ordin……………………………………………………….6 puncte
  • localizează stimulii dureroşi…………………………5 puncte
  • retrage la durere…………………………………………..4 puncte
  • flexie la durere………………………………. ……………3 puncte
  • extensie la durere…………………………………………2 puncte
  • nici un răspuns……………………………………………. 1 punct
  1. Cel mai bun răspuns verbal
  • orientat, cursiv………………………………….5 puncte
  • confuz ……………………………………………. 4 puncte
  • cuvinte fără sens ………………………………3 puncte
  • zgomote ……………………………………………2 puncte
  • nici un răspuns…………………………………..1 punct

Exemplu:

Avem un bolnav care deschide ochii la stimuli durerosi (2 pct.), raspunde prin cuvinte fara sens (3pct.) iar raspunsul motor prin localizarea locului unde s-a produs stimularea dureroasa (5pct.). Prin urmare suntem in prezenta unui punctaj de 10 puncte, pacientul aflandu-se intr-o stare comatoasa medie.

Urmatorul pas consta in structura ABC (verificarea functiilor vitale). In prezenta functiilor vitale pacientul se aseaza in pozitia laterala de siguranta, iar in absenta lor se incep manevrele de resuscitare.

 

 

3. ACCIDENTUL VASCULAR CEREBRAL (AVC)

 

Este cauzat de scăderea aportului de oxigen la nivelul celulelor nervoase, din cauza opriri brutale a circulaţiei sanguine într-o parte a creierului și se manifestă prin pierderea funcțiilor  celulelor nervoase.

Mecanismul de producere:

Blocarea unui vas de sânge printr-un cheag sau un spasm al unei artere (cel mai frecvent 80 % din cazuri) – tip ischemic.

Spargerea unui vas din creier cu inundarea țesuturilor nervoase (20 % din cazuri) – tip hemoragic.

Semne clinice

  • In funcție de mărimea țesutului nervos cerebral afectat și de localizarea acestuia pacientul poate fi alert, confuz sau comatos.
  • Durere de cap.
  • Amorțeală sau paralizie pe o parte din corp.
  • Amețeli.
  • Incapacitatea de a vorbi.
  • Tulburări de vedere.
  • Pupile de dimensiuni inegale.
  • Convulsii.

Evaluarea semnelor neurologice

Adresarea a trei întrebări:

  • Rugați victima să vă arate dinții sau să zâmbească larg.
  • Rugați victima să-și închidă ochii, să-și ridice brațele în față și să le mențină în această poziție timp de 10 secunde.
  • Rugați victima să repete după dumneavoastră o anumita propoziție.

Conduita de urmat

  • Evaluarea pacientului urmând secvența ABC.
  • Oxigenoterapie pe mască.
  • MĂSURAREA GLICEMIEI (hipoglicemia poate mima orice AVC).
  • Monitorizarea funcţiilor vitale.
  • Solicitați ajutor.
  • Supravegherea continuă.
  • Transport la spital.

4. CRIZELE CONVULSIILE

Crizele convulsive se caracterizează prin mişcări dezordonate de tremor care implică tot corpul. Cele mai multe atacuri convulsive durează mai puţin de 5 min. Pacienţii sunt de obicei inconştienţi în timpul convulsiilor şi nu-şi mai aduc aminte ce s-a întâmplat în timpul crizei. Pacientul poate pierde controlul sfincterelor de la nivelul anusului şi al vezicii urinare, udându-şi hainele. În timpul crizei pacientul în general, nu respiră, se poate cianoza.

De multe ori nu veţi putea determina cauza convulsiilor. După o criză convulsivă, pacientul poate fi somnoros, confuz, supărat, ostil sau desprins de realitate timp de aproape 1 oră.

De obicei, criza convulsivă este terminată până ajungeţi la locul respectiv. Dacă nu s-a terminat, tratamentul trebuie să vizeze protejarea pacientului de a nu se răni. Nu trebuie să restrângeţi mişcările pacientului. Dacă încercaţi să-l imobilizaţi puteţi cauza rănirea pacientului.

În timpul crizei, pacientul în general nu respira şi se poate cianoza (învineţi). Nu puteţi face nimic pentru căile aeriene ale pacientului în timpul crizei, dar după ce s-a terminat criza convulsivă, este esenţial să asiguraţi libertatea cailor aeriene. Aceasta se face cel mai bine prin extensia capului şi ridicarea bărbiei, dacă a fost exclus riscul de traumatism al coloanei cervicale.

Cauze:

Cerebrale:

  • boală epileptică;
  • traumatism cranian grav;
  • tumoră cerebrală;
  • malformaţii cerebrale;
  • boli infecţioase (meningite, encefalite…);
  • sechele ale accidentelor vasculare cerebrale sau de chirurgie cerebrală.

Non cerebrale:

  • hipoglicemie;
  • intoxicaţii (medicamente, alcool sau CO);
  • stări febrile la adult şi mai ales la copil;
  • hipoxie şi anoxie.

Tratamentul convulsiilor

Staţi calm, nu puteţi opri o criză odată ce aceasta a început;

Nu imobilizaţi pacientul;

Eliberaţi zona de obiecte dure, ascuţite sau fierbinţi pentru a proteja pacientul de leziuni suplimentare;

Nu introduceţi nimic forţat în gura pacientului;

Nu vă neliniştiţi dacă pacientul nu respira temporar în timpul crizei convulsive;

După încetarea crizei întoarceţi pacientul pe o parte şi asiguraţi-vă că respiră;

Dacă pacientul nu respira după încetarea crizei, începeţi resuscitarea respiratorie;

Administraţi oxigen pe mască;

Evaluaţi, măsuraţi funcţiile vitale.

Publicat în Curs Prim-Ajutor | Lasă un comentariu

Curs Prim Ajutor – Situatii speciale

SITUATII SPECIALE

1. INECUL

 

Mai mult de 30 de termeni au fost utilizaţi pentru a descrie procesele şi evoluţia asociate cu incidentele de imersie şi submersie.The International Liaison Commitee on resusciattion (ILCOR) defineşte înecul ca “procesul care are ca rezultat disfuncţia respiratorie primară secundară imersiei/submersiei într-un mediu lichid. Această definiţie implică faptul că la nivelul căilor aeriene superioare ale victimei există o interfaţă aer/lichid care împiedică ventilaţia. Victima poate supravieţui sau poate deceda în urma acestui proces, însă independent de rezultat, victima a fost implicată într-un incident prin înec”.

Imersia înseamnă că victima este acoperită de apă sau oricare alt fluid. Pentru ca înecul să se producă este necesar ca cel puţin faţa şi căile aeriene să fie imersate. Submersia implică faptul că întregul corp, inclusiv căile aeriene, se află sub nivelul suprafeţei apei sau a altui lichid.

Fiziopatologie

După submersie, iniţial victima este în apnee voluntară înainte de a se dezvolta laringospasmul. Frecvent, în acest timp, victima înghite cantităţi mari de apă. Pe măsură ce apneea voluntară/laringospasmul continuă se dezvoltă hipoxia şi hipercarbia. Într-un final, aceste reflexe sunt depăşite şi victima aspiră apă în plămâni ducând la agravarea hipoxemiei. În absenţa salvării şi a restabilirii ventilaţiei, victima va deveni bradicardică înainte de a instala stopul cardiac. Caracteristica cheie de notat în fiziopatologia înecului este aceea că stopul cardiac se produce ca o consecinţă a hipoxiei iar corecţia hipoxemiei este critică pentru a obţine restabilirea circulaţiei spontane.

Orice pacient înecat este suspicionat de existenţa leziunii de coloană cervicală, victima se păstrează în poziţie orizontală, fără a începe manevrele de resuscitare înaintea scoaterii victimei din apă. Indiferent cărui fapt se datorează înecul, din punct de vedere fiziologic întâi se instalează stopul respirator apoi apare stopul cardiac. Acest lucru apare ca urmare a închiderii cailor aeriene ( spasm laringian ) ceea ce duce la stop respirator şi ca urmare a hipoxiei se instalează stopul cardiac.

Tratament

Tratamentul unei victime prin înec presupune patru etape distincte aflate însă în interrelaţie. Acestea cuprind:

– salvarea din apă;

– suportul vital de bază;

– suportul vital avansat;

– îngrijirea postresuscitare.

Dacă victima este apneică şi cu puls central absent este scoasă din apă cât mai rapid cu putinţă (chiar dacă nu este disponibilă o targă rigidă) în timp ce se încearcă limitarea flexiei şi extensiei gâtului.

Ventilaţiile salvatoare

Primul şi cel mai important tratament al victimei înecate este reducerea hipoxemiei. Iniţierea promptă a ventilaţiilor salvatoare sau a ventilaţiei cu presiune pozitivă creşte supravieţuirea. Dacă este posibil suplimentează ventilaţiile salvatoare cu oxigen. Administrează cinci ventilaţii iniţiale cât mai rapid posibil.

Daca nu isi recapata respiratia spontana dupa cele 5 insuflatii, se continua pana la 1 minut de insuflatii (12-18 ventilatii), apoi se incepe RCP.

Compresiile toracice

Victima trebuie aşezată pe o suprafaţă fermă înainte de iniţierea compresiilor toracice având în vedere că acestea sunt ineficiente în apă. Se va confirma că victima este inconştientă şi că nu respiră normal apoi se efectuează 30 de compresii toracice. Se va continua RCP cu un raport de 30 de compresii la 2 ventilaţii. Cele mai multe victime ale înecului au instalat stopul cardiac secundar hipoxiei. La aceşti pacienţi efectuarea doar a compresiilor toracice este puţin probabil să fie eficientă şi ar trebui evitată.

Odată ce RCP este în desfăşurare, dacă un defibrilator extern automat (DEA)  este disponibil, se va usca toracele victimei, se vor ataşa padelele şi se va porni DEA. Şocurile se administrează conform indicaţiilor DEA.

Regurgitarea în timpul resuscitării

Deşi ventilaţiile salvatoare sunt dificil de efectuat corect la o victimă înecată din cauza necesităţii de presiuni mari de inflaţie şi a prezenţei fluidului la nivelul căilor aeriene, trebuie făcut tot efortul pentru a continua ventilaţia până la iniţierea suportului vital avansat. Regurgitarea conţinutului gastric şi înghiţirea/inhalarea apei este frecventă în timpul resuscitării la înecat. Dacă aceasta împiedică complet ventilaţia, se întoarce victima în decubit lateral şi se îndepărtează materialul regurgitat utilizând aspiraţia directă dacă este posibil. Este necesară prudenţă dacă se suspectează leziune spinală dar aceasta nu trebuie să împiedice sau să întârzie intervenţii salvatoare de viaţă cum ar fi deschiderea căii aeriene, ventilaţiile şi compresiile toracice.

 

2. INTOXICAŢII

 

Intoxicatia reprezinta starea patologica determinata de actiunea unei substante toxice ce a patruns in organism si de reactia organismului la prezenta toxicului. Prin substanta „toxica” se intelege orice substanta care patrunsa in organism pe diverse cai, provoaca tulburari functionale si/sau alterari structurale, avand ca rezultat o stare patologica. Intoxicatiile pot fi voluntare-in cazul tentativelor de suicid, sau involuntare-accidentale.

Toxicitatea unei substante: proprietatea unei substante chimice de a produce modificari patologice in organism si de a declansa reactii patologice din partea organismului – depinde de mai multi factori:
– proprietatile fizice si chimice ale substantei;
– concentratia substantei;
– viteza de raspandire in organism;
– calea de patrundere in organism a toxicului;
– timpul de actiune al toxicului;
– varsta intoxicatului (varstnicii sunt mai sensibili);
– greutatea;
– starea de sanatate: afectiunile hepatice, renale si alte conditii patologice cresc toxicitatea unei substante;
– toleranta individuala.

 

Agentul toxic poate pătrunde în corp prin 4 cai principale :

Ingestia → pătrunde oral şi este absorbit de sistemul digestiv (medicamente, ciuperci);

Inhalarea → substanţa este absorbită la nivelul mucoasei din sistemul respirator (CO2, fum);

Injectarea → muşcătura de insectă, şarpe sau o seringă;

Absorbţia → agentul toxic pătrunde prin pielea intactă şi se răspândeşte prin sistemul circulator.

 

Se evită ventilaţia gură-la-gură în prezenţa unor substanţe chimice cum ar fi cianurile, hidrogenul sulfurat, corozivi sau organofosforate.

Încearcă să identifici toxicul /toxicele. Rudele, prietenii, membrii echipajelor de ambulanţă pot oferi informaţii utile. Examinarea pacientului ar putea dezvălui indicii diagnostice cum ar fi mirosuri, urme de înţepături, modificări ale aspectului pupilelor şi semne de coroziune la nivelul cavităţii bucale.

 

1. Intoxicaţia prin ingestie

Un agent toxic ingerat este administrat pe cale orala. Mai mult de 80 procente din numarul de cazuri de intoxicatie sunt cauzate de ingestie. Deseori sunt arsuri chimice, mirosuri sau pete in jurul gurii. Pacientul ar putea prezenta greata, voma, dureri evaluati in ansamblu situatia pentru a determina daca este sigur sa intrati. siguranta salvatorului! Fiti atenti la mirosuri. cautati ambalaje in apropierea pacientului. daca sunteti de parere ca scena este nesigura, stati la o distanta minima de siguranta si apelati la servicii specializate de asistenta. abdominale sau diaree. Simptome intârziate pot fi respiratii ineficiente sau anormale, pierderea constientei sau crize convulsive.

A. Intoxicaţiile cu medicamente

Apar în două circumstanţe: accidental mai ales la vârstele extreme şi voluntar cel mai frecvent fiind intoxicaţii polimedicamentoase.

Semne generale prezentate: agitaţie sau somnolenţa, tulbari de conştientă, poate exista o halena specifică, dureri abdominale, vărsături, diaree.

Conduita de urmat → protocolul de evaluare cu ABC. Totdeauna se cauta cutiile cu medicamente, flacoane sau folii din jurul pacientului şi se transporta cu pacientul. Dacă pacientul este conştient se poate tenta vărsătura. Sunt 3 metode de tratament :

  • diluţia agentului toxic → prin administrarea de cantităţi mari de apă;
  • administrarea de cărbune activat → cărbunele activat este o pudră fină ce este amestecată cu apă pentru o înghiţire mai uşoară. Acţionează prin fixarea agentului toxic şi previne absorbţia acestui în sistemul digestiv. Doza pentru adult este de 25-50 g iar la copil de 12-25 g. Cărbunele activat absoarbe cele mai multe droguri. Beneficiile scad odată cu trecerea timpului de la ingestie. Nu există dovezi că tratamentul cu cărbune activat îmbunătăţeşte prognosticul clinic. Ia în considerare administrarea unei doze unice de cărbune activat la pacienţii care au ingerat o cantitate potenţial toxică de otravă (despre care se ştie că este absorbită de cărbunele activat) cu maximum 1 oră înainte.  Se administrează doar la pacieniţi cu cale aeriană protejată sau intactă.
  • voma → poate fi indusă dacă intoxicaţia a avut loc la mai puţin de 1 oră şi dacă este deplin conştient. NU  se induce voma dacă pacientul a ingerat o substanţă corozivă, un acid puternic (produs pentru curăţire, baterii). Pentru inducerea vomei se foloseşte sirop de ippeca. Se administrează 2 linguri la adult după are se bea multă apă călduţă.

B. Intoxicaţia cu ciuperci

Apare cel mai frecvent în mod accidental.

Manifestări clinice: colici abdominale, greţuri, vărsături, stare generală alterată.

Conduita de urmat:

Prezentare cât mai rapid la medic. Cu cât se întârzie începerea tratamentului adecvat situaţiei, cu atât urmările pot fi mai grave. Se tentează provocarea de vărsături, se administrează substanţe purgative (sare amară).

 

2. Intoxicaţia prin inhalare

A. Intoxicaţiile cu CO2 (bioxidul sau dioxidul de de carbon)

Este un gaz incolor şi inodor, NU arde şi NU întreţine focul. Gazul e mai greu decât aerul, de aceea se lasa jos, la suprafaţa solului, unde se formează în concentraţii mari. În atmosferă, apare, în special, în urma arderii compuşilor organici şi a respiraţiei fiinţelor vii ori a vegetaţiei şi în gazele pe care le elimină vulcanii.

Omul se intoxica cu bioxid de carbon, respirând acest gaz în locurile unde el se degaja şi se acumulează: pivinite, butii, silozuri de cereale, depozite de fructe, guri de canale şi fântâni vechi, peşteri, prin crăpăturile sobelor şi coşurilor, ies din sobele fără uşiţă şi cu tiraj necorespunzător.

Manifestari clinice:

  • astenie;
  • cefalee;
  • greturi sau varsaturi;
  • pierderea constientei;
  • aspect visiniu al pielii.

Se extrage cat mai repede pacientul din zona cu pricina sau se aeriseste incaparea si se administreaza oxigen cat mai repede.

 

B. Intoxicaţia cu fum

Deseori integrate într-un tablou asociat cu arsuri şi traumatisme, intoxicaţia cu fum de incendiu este cauza cea mai frecvenţa de mortalitate şi morbiditate a victimelor de incendiu.

Manifestări clinice: cefalee, agitaţie, tulburări de conştientă, depozite de funingine la nivelul orificiilor nazale, a gurii şi a faringelui, tuse, dispnee, voce răguşită.

Conduita de urmat:

Transportul cât mai urgent la spital cu administrare de oxigen precoce, în concentraţii crescute. Pacienţii inconştienţi se transporta în poziţia laterală de siguranţă.

C. Intoxicatia cu monoxid de carbon (CO)

Este un gaz asfixiant, toxic, incolor şi inodor care ia naştere printr-o ardere incompletă a substanţelor de conţin carbon. Acest gaz invizibil, otrăvitor, provine din arderea unor gaze precum gazul natural, motorina, petrolul sau a lemnelor (de exemplu în sistemul de încălzire casnic, în motoarele maşinilor, în sistemele de gătit sau focuri). Monoxidul de carbon, sau CO, este un gaz obtinut din arderea diferitelor substante: lemn, gaze, carbune. Dupa ce este inhalat in plamani, monoxidul de carbon trece in sange pentru a se fixa pe hemoglobina globulelor rosii, in detrimentul oxigenului, pe care il va inlocui.

Afinitatea monoxidului pentru hemoglobina este de 230 de ori mai mare decat afinitatea oxigenului! Mai pe intelesul tuturor, chiar si o cantitate mica de CO in aerul ambiant poate provoca asfixierea.

Surse uzuale de monoxid de carbon pot include:

  • surse uzuale de încălzire (cum ar fi cele pe bază de gaz, lemne sau sobe pe cărbune);
  • gaze de maşină (gaze de eşapament);
  • gazele emise de aparatura casnică;
  • fumul de la o maşină în flăcări sau de la o clădire.

Semne şi simptome: cefalee, ameţeli şi greţuri, vărsături, tulburări de vedere, dezorientare şi obnubilare (tulburare de conştientă în care funcţiile psihice sunt încetinite, pragul percepţiei este crescut, ducând la ingreunarea percepţiilor şi în general a contactului şi posibilităţilor de orientare în mediul ambiant, neurmata de amnezie).

Formele usoare ale intoxicatiei cu CO prezinta semne si simptome asemanatoare racelii sau gripei. Daca gasiti mai multi pacienti ce prezinta toate aceste simptome (mai ales iarna) suspectati o intoxicatie cu CO si scoateti-i afara din cladire sau vehicul.

3. Intoxicaţia prin injectare

Sunt două cauze majore: muşcăturile sau înţepăturile ale animalelor şi injectile cu substanţe toxice.

Doua cauze majore de intoxicare prin injectare sunt muscaturile sau intepaturile cauzate de animale si injectiile cu substante toxice. Acest paragraf trateaza muscaturile si intepaturile.

Daca unei persoane i-a fost administrata o cantitate mare de agent toxic (de exemplu intepaturi multiple de albine) sau o persoana este sensibila in mod special la acea substanta (are o reactie anafilactica), respectivul ar putea lesina sau deveni inconstient.

Semne si simptome- agenti toxici injectati (muscaturi sau intepaturi)

  • inflamatii, umflaturi
  • coloratie rosie in jurul intepaturii
  • slabiciune, oboseala
  • durere localizata
  • prurit (mâncarime)
  • dispnee, respiratie suieratoare, wheezing
  • puls periferic filiform, greu perceptibil
  • greturi, varsaturi, diaree

Tratamentul pentru muscaturi sau intepaturi de insecte

O persoana ce a fost muscata sau intepata de o insecta trebuie sa stea linistita si nemiscata. Aceasta va ajuta la incetinirea imprastierii otravii in organism. Pungi de gheata ar putea ajuta la reducerea inflamatiei locale sau durerii. Solicitare de sprijin medical, monitorizarea si evaluarea permanenta a functiilor vitale. Organizarea transportului la cea mai apropiata unitate spitaliceasca.

Exista persoane care sunt foarte sensibile la intepaturi, muscaturi si multi pot dezvolta soc anafilactic. In socul anafilactic tensiunea arteriala scade, este afectata respiratia si se poate ajunge la stop cardio-respirator.

Socul anafilactic reprezinta o forma de soc cauzata de o reactie alergica la alimente, medicamente , intepaturi de insecte sau orice substanta straina organismului.

Semnele si simptomele socului anafilactic:

  • mâncarimi generalizate pe tot corpul
  • urticarie, umflaturi pe corp
  • stare de slabiciune
  • inconstienta
  • puls rapid si slab
  • respiratii rapide si superficiale
  • imposibilitatea de a respira (edem al cailor aeriene superioare)

A. Muşcătură de şarpe

O persoană ce a fost muscata sau înţepată de o insectă trebuie să stea liniştită şi nemişcată. Aceasta va ajuta la încetinirea împrăştierii otrăvii în organism. Pungi de gheaţă ar putea ajuta la reducerea inflamaţiei locale sau durerii.

Semnele si simptomele muscaturii de sarpe:

  • durere la locul muscaturii
  • marire de volum si sensibilitate crescuta a regiunii care a fost muscata
  • lesin
  • transpiratii
  • greata, varsaturi
  • hipotensiune, tahicardie
  • soc

Solicitare de sprijin medical, monitorizarea şi evaluarea permanentă a funcţiilor vitale. Organizarea transportului la cea mai apropiată unitate spitalicească. Există persoane care sunt foarte sensibile la înţepături, muşcături şi mulţi pot dezvolta şoc anafilactic. În şocul anafilactic tensiunea arterială scade, este afectată respiraţia şi se poate ajunge la stop cardio-respirator. Şocul anafilactic reprezintă o formă de şoc cauzată de o reacţie alergică la alimente, medicamente , înţepături de insecte sau orice substanţa străină organismului.

Tratamentul muscaturii de sarpe

Este in principiu asemanator cu cel al socului.

  • Linistiti pacientul si faceti-l sa stea calm, relaxat. Spalati zona cu apa si sapun.
  • Dezinfectia locala a plagii
  • Puteti aplica un garou, dar nu foarte strâns, astfel incât sa puteti sa va strecurati un deget sub el.
  • Membrul afectat se tine in pozitie procliva (mai jos decât restul corpului)
  • Pungi de gheata, racirea zonei muscate
  • Oxigenoteapie pe masca
  • Solicitati ajutor medical
  • Supravegheati pacientul din punct de vedere al functiilor vitale
  • Transportati pacientul la cea mai apropiata unitate spitaliceasca

Nu este recomandata efectuarea inciziei (taierea in locul muscaturii) pentru a incerca eliminarea veninului pentru ca dimpotriva acest lucru poate favoriza, accelera timpul de patrundere a veninului in organism.

B. Intoxicatia cu droguri

DROG – substanţă psihoactivă care poate modifica temporar starea psihică a unei persoane. Consumul îndelungat al acestor substanţe afectează progresiv viaţa socială, sănătatea, starea materială.

Clasificarea drogurilor:

– Stimulante → amfetamine, cocaina.

– Deprimante SNC (sistem nervos central) → opiacee (opiu, morfina, codeina) heroina, barbiturice (fenobarbital, tiopental) canabis, marijuana, hașiș.

– Halucinogene  →  etnobotanice, LSD, Ketamină.

Aceste substanţe  se pot consuma în diferite moduri:

– ardere (joint, pipă) → canabis;

– infuzie, fierbere, decoct, inhalare, aromatizare → aurolac, ulei de Canabis;

– pe cale orală: ecstasy, amfetamină, metamfetamină;

– pe cale venoasă sub formă de injecţii → opiacee, medicaţie hipnotică, anxiolitice sau anestezice.

În funcţie de substanţa consumată şi cantitate pot apărea următoarele semne şi simptome:

La nivelul SNC:

  • dispariţia anxietăţii;
  • euforie;
  • agitaţie;
  • confuzie;
  • delir;
  • paranoia;
  • convulsii;
  • rigiditate musculară;
  • coma.

La nivelul aparatului cardiovascular şi respirator:

  • tahicardie/bradicardie;
  • aritmii;
  • hipotensiune;
  • hipoxie;
  • apnee;
  • SCR.

La nivel psihic:

  • râs fără motiv;
  • imposibilitatea de a se concentra;
  • iluzii senzoriale;
  • distorsiuni spaţio-temporale;
  • viziuni autoscopice (iluzia de ieşire din corp) senzaţia de moarte iminentă.

Alte semne şi simptome:

  • pupile dilatate;
  • ochii roşii, injectaţi;
  • greaţă, vărsături.

Consumatorul poate prezenta:

  • arsuri în jurul buzelor;
  • praf în jurul narinelor;
  • urme de injecţii.

Conduita de urmat

  • siguranţa salvatorului – anumite persoane au halucinaţii foarte grave şi pot deveni extrem de periculoase atât pentru ele cât şi pentru cei din jur;
  • evaluarea pacientului urmând secvenţa ABCDE, leziuni asociate;
  • monitorizarea funcţiilor vitale;
  • reevaluare periodică;
  • transport la spital.

Daca suspectam pacientul de consum de droguri se vor ridica ambalajele existente la locul producerii incidentului!  Acestea pot furniza informaţii despre substanţa consumată.

4. Intoxicaţii prin absorbţii

Aceste tipuri de intoxicatii apar când substanta toxica ajunge in organism prin piele. Substantele toxice care pot determina asemenea intoxicatii sunt cel mai frecvent insecticidele si unele substante industriale.

Semnele si simptomele intoxicatiei prin absorbtie

  • urme de lichid sau praf pe piele
  • piele inflamata rosie
  • arsuri chimice
  • urticarie
  • mâncarimi
  • greata si varsaturi
  • ameteli
  • soc

Tratamentul intoxicatiilor prin absorbtie

In primul rând trebuie indepartata substanta cu care a venit in contact victima, astfel persoana trebuie scoasa din acel mediu, hainele indepartate, apoi periati substanta uscata de pe corp. Atentie, in nici un caz sa nu spalati. In contact cu apa substanta poate determina reactii caustice.

Abia dupa ce ati indepartat prin periere substanta de pe corp, spalati pacientul timp indelungat, cel putin 20 min. Daca pacientul prezinta simptome de soc intindeti-l pe jos si ridicati picioarele si administrati-i oxigen. Chemati urgent un echipaj specializat.

 

Intoxicaţia cu alcool etilic

Alcoolul este cel mai folosit drog. Intoxicatia cu alcool apare la orice vârsta si are implicatii numeroase in mortalitatea de orice cauza: crime, sinucideri, accidente rutiere etc. Deoarece simptomele intoxicatiei cu alcool se pot confunda si se confunda adesea cu cele ale unei afectiuni foarte grave, trebuie sa fiti foarte atenti in examinarea acestor pacienti. Afectiunile care se confunda usor cu abuzul de alcool sunt: hipoglicemia, coma diabetica, traumatismele cerebrale, socul traumatic si alte intoxicatii.

Impregnarea masivă şi brutală a organismului cu alcool etilic depăşind capacitatea de metabolizare a ficatului. Semn caracteristic: halena etanolică (emanarea mirosului de alcool).

Semne si simptome generale ale intoxicatiei cu alcool etilic:

  • alterarea starii de constienta pâna la inconstienta
  • tulburari de comportament de la agitatie la delir
  • scaderea atentiei, a timpului de reactie
  • tulburari de vorbire
  • tulburari de echilibru
  • varsaturi
  • tulburari respiratorii prin scaderea amplitudinii si a frecventei respiratorii
  • tahicardie

Semne clinice:

Stadiul de excitaţie 1-2 gr. %ₒ :

– euforie, dezinhibare;

– tulburări de vorbire, tulburări de echilibru, de mers, de văz.

Stadiul de hipnoză 2-2,5 gr. %ₒ :

– somnolenţă, tahicardie, analgezie parţială.

Stadiul de narcoză 2,5-4 gr. %ₒ :

– hipotensiune, hipoglicemie, comă.

Stadiul de asfixie peste 4 gr. %ₒ :

– insuficienţă respiratorie, şoc, hipotermie, comă.

Conduita de urmat:

  • siguranţa salvatorului;
  • evaluarea pacientului urmând secvenţa ABCDE;
  • evaluarea funcţiilor vitale, leziuni asociate;
  • determinarea glicemiei;
  • administrare de O2;
  • protecţie împotriva hipotermiei;
  • reevaluare periodică.

O alta urgenta medicala o reprezinta sevrajul alcoolic. Daca o persoana este dependenta de alcool si apoi este privata brusc de acest drog, apar simptomele sevrajului care pot evolua pâna la o stare foarte grava care se numeste ”delirium tremens”.

Aceste simptome sunt: agitatie psiho-motorie, tremuraturi, confuzie, halucinatii, afectare digestiva, durere toracica, febra. Simptomatologia apare dupa 3-4 sau chiar 7 zile de la stoparea brusca a alcoolului. Pacientul necesita ingrijiri de specialitate, de aceea transportati-l rapid la spital.

DE REŢINUT!

Intoxicaţia etanolică poate masca afecţiuni concomitente (hipoglicemie, intoxicaţii medicamentoase, traumatisme). Alcoolemia de la 2,5 g‰ poate avea potenţial letal.

 

3. ELECTROCUTAREA

 

Leziunea prin electrocutare este relativ rară dar de obicei multisistemică, cu efecte potenial devastatoare, cu morbiditate şi mortalitate înaltă.

Factorii care influenţează severitatea leziunilor prin electrocutare includ tipul curentului electric, alternativ (AC) sau continuu (DC), voltajul, nivelul energiei eliberate, rezistenţa electrică, traseul curentului prin pacient şi suprafaţa şi durata contactului. Rezistenţa tegumentului este scăzută de umezeală, care creşte probabilitatea leziunii. Curentul electric urmează calea cu cea mai mică rezistenţă.

Stopul respirator poate fi produs prin paralizia centrilor sau a muşchilor respiratori.

Curentul electric poate determina apariţia fibrilaţiei ventriculare (FV) dacă traversează miocardul în timpul perioadei vulnerabile a ciclului cardiac (similar fenomenului R/T). De asemenea, curentul electric poate determina ischemie miocardică prin spasmul areterelor coronare. Asistola poate fi primară sau secundară asfixiei care urmează stopului respirator.

Accidentele datorate curentului electric apar în urma trecerii acestuia prin corpul uman sau ca urmare a producerii unui arc electric. În raport cu intensitatea curentului pot apare următoarele manifestări:

  • senzaţie de tremurătura a corpului;
  • contracturi musculare generalizate;
  • pierderea conştientei şi chiar moartea.

Curent alternativ (AC) →  în casă (220 V), industrial (380 V).

Curent continuu (DC) → fulgere.

La locul de contact al curentului, victima prezintă arsură, a cărei întindere , profunzime şi gravitate se datoresc transformării la exteriorul său interiorul corpului a energiei electrice în energie calorică. Voltajul arde şi intensitatea omoară.

 

Conduita de urmat:

Siguranţa salvatorului. Nu atingeţi victima înainte de a întrerupe curentul electric. Se întrerupe sursa de curent. Se îndepărtează victima de sursa de curent utilizând un obiect uscat ca de exemplu o coadă de mătură, haine uscate, având grijă să vă plasaţi pe o zonă uscată. Evaluarea nivelului de conştientă şi a funcţiilor vitale (ABC) este pasul următor cu menţiunea că se considera posibilitatea existenţei leziunii de coloană cervicală.

Dacă victima nu respira şi nu are puls se încep imediat manevrele de resuscitare cardio-pulmonara după ce a fost solicitat ajutorul unui echipaj calificat.

 

 

4. ANAFILAXIA

 

O definiţie exactă a anafilaxiei este mai puţin importantă pentru tratamentul ei în urgenţă. Nu există o definiţie universal acceptată. European Academy of Allergology şi Clinical Immunology Nomenclature Committee propun următoarea definiţie cu înţeles mai larg: „Anafilaxia este o reacţie de hipersensibilizare severă, ameninţătoare de viaţă, generalizată sau sistemică. Aceasta se caracterizează prin evoluţia rapidă a unor manifestări ameninţătoare de viaţă ale căilor aeriene şi/sau respiratorii.”

Stare de hipersensibilitate specifică organismului de tip imediat, prin introducerea unui alergen în organism. Persoana este susceptibila să reacţioneze violent la introducerea ulterioară a unei noi doze, chiar minime, din acest alergen.

Anafilaxia poate fi declanşată de un spectru foarte larg de triggeri incluzând alimente, medicamente, înţepături de insecte şi latex. Alimentele sunt triggerul cel mai frecvent la copii, iar madicamentele la adult.

 

Recunoasterea anafilaxiei

Mulţi pacienţi cu anafilaxie nu primesc un tratament corect. Confuzia se datorează faptului că unii pacienţi prezintă reacţii alergice mai puţin severe. De exemplu, urticaria generalizată, angioedemul, rinita nu vor fi descrise ca anafilaxie deoarece nu există manifestări ameninţătoare de viaţă.

Pacientul poate prezenta manifestări la nivelul căilor aeriene şi/sau respiratorii şi/sau hemodinamice:

a). Manifestări la nivelul căilor aeriene:

  • Edem al căilor aeriene (limbă, laringe);
  • Voce răguşită;
  • Stridor → zgomot șuierător al respirației, specific în cazuri de spasm sau de obstrucție a laringelui.

b). Manifestări respiratorii:

  • Dispnee;
  • Wheezing;
  • Confuzie determinată de hipoxie.;
  • Stop respirator.

Astmul ameninţător de viaţă fără manifestări de anafilaxie poate fi declanşat de alergii alimentare.

c). Manifestări hemodinamice:

  • Paloare, transpiraţii;
  • Tahicardie;
  • Hipotensiune;
  • Alterarea stării de conştienţă;
  • Ischemie miocardică şi modificări electrocardiografice (ECG) chiar şi la subiecţi cu coronare normale;
  • Stop cardiac.

Manifestările hemodinamice (numite de obicei şoc anafilactic) pot fi determinate de depresie miocardică directă, vasodilataţie şi pierderi la nivelul capilarelor cu pierderea de fluide din circulaţie. Bradicardia este de cele mai multe ori o manifestare tardivă care precede stopul cardiac.

d). Manifestări tegumentare şi/sau mucoase

Acestea trebuie evaluate ca parte a expunerii în cadrul abordării tip ABCDE.

De cele mai multe ori sunt prima manifestare şi sunt prezente în 80% din cazurile de anafilaxie.

Pot fi manifestări discrete sau dramatice.

Pot fi manifestări doar tegumentare, doar mucoase sau atât tegumentare cât şi mucoase cu orice localizare.

Pot fi eritem, urticarie sau angioedem (inflamația rapidă, edem, a pielii, țesutului subcutanat, țesuturilor mucoase și submucoase, pleoape, buze şi uneori gură, gât, prin cresterea eliberarii de histamine).

Tratamentul anafilaxiei

Foloseşte o abordare ABCDE pentru recunoaşterea şi tratamentul anafilaxiei. Tratează disfuncţiile ameninţătoare de viaţă pe măsură ce le descoperi. Principiile terapeutice de bază sunt aceleaşi pentru toate grupele de vârstă. Toţi pacienţii la care se suspecteză anafilaxie trebuie monitorizaţi.

Iniţial, administraţi oxigen cu cea mai mare concentraţie posibilă folosind mască şi rezervor de oxigen. Asiguraţi oxigen cu flux mare (în general peste 10 litri/min) pentru a preveni colapsul rezervorului în timpul inspirului

Toţi pacienţii trebuie plasaţi într-o poziţie confortabilă. Pacienţii cu obstrucţie de căi aeriene sau disfuncţii respiratorii e posibil să prefere poziţia şezândă, aceasta facilitând respiraţia. Poziţia culcat cu sau fără ridicarea picioarelor este utilă la pacienţii cu tensiune arterială scăzută (disfuncţii hemodinamice).

Opreşte medicamentul suspectat că a determinat anafilaxiei. Îndepărtează acul după înţepătura de albină. Îndepărtarea precoce este mai importantă decât felul în care se face îndepărtarea. Nu întârzia tratamentul definitiv pentru că nu se poate face îndepărtarea triggerului.

Adrenalina este cel mai important medicament folosit în tratamentul anafilaxiei. Deşi nu există studii controlate randomizate, adrenalina este un tratament logic, experienţa practică mare susţinând utilzarea ei pentru ameliorarea manifestărilor respiratorii şi circulatorii asociate anafilaxiei. Ca agonist alfa, combate vasodilataţia periferică şi reduce edemul.

Adrenalina intramuscular (IM)

Calea intramusculară (IM) este optimă pentru cei mai mulţi pacienţi care au nevoie de adrenalină pentru tratamentul anafilaxiei. Monitorizează pacientul cât mai curând posibil (puls, tensiune arterială, ECG, pulsoximetrie). Aceasta va ajuta la monitorizarea răspunsului la adrenalină. Calea IM are câteva avantaje:

  • Siguranţa administrării este mai mare;
  • Nu este necesar accesul intravenos;
  • Este mai simplu de învăţat.

Cel mai bun loc pentru injectarea IM este faţa anterolaterală în treimea medie a coapsei. Acul de injectare trebuie să fie suficient de lung pentru siguranţa că adrenalina este injectată în muşchi.

 

5.  ASTMUL

 

Astmul este o boală care afectează bronsiile. Bronsiile sunt ramificaţii ale traheei ce conduc aerul spre alveolele pulmonare. La astmatici, bronsiile se îngustează astfel încât apar dificultăţi în circulaţia aerului atât la inspiraţie cât şi la expiraţie.

In timpul crizei astmatice, peretii cailor respiratorii se edematiaza, muschii din jurul acestora se contracta, iar mucusul care se secreta in cantitate mare obtureaza caile respiratorii, facand respiratia foarte dificila.

Caracteristic astmului este rolul important jucat de contracţia musculaturii bronsiilor. Spasmul dispare în câteva minute după inhalarea medicamentelor specifice, iar circulaţia aerului în bronsii este net ameliorata. Acest fapt confirma diagnosticul de astm alături de alte teste funcţionale pulmonare.

2958

Stopul cardiac la un pacient cu astm este, de cele mai multe ori, evenimentul terminal al unei perioade de hipoxemie; ocazional, poate fi subit. Stopul cardiac la pacienţii cu astm este asociat cu:

  • bronhospasm sever şi obstrucţie cu dopuri de mucus care duc la asfixie (această situaţie determină marea majoritate a deceselor legate de astm);
  • ritmii determinate de hipoxie, cauza cea mai frecventă de aritmii în astm304. Aritmiile pot fi de asemenea determinate de medicamentele stimulante (agonişti beta-adrenergici, aminofilina) sau tulburări electrolitice;
  • hiperinflaţie dinamică, adică auto-PEEP, poate apărea la pacienţii astmatici ventilaţi mecanic. Auto-PEEP-ul este determinat de prinderea aerului şi „blocarea respiraţiei” (aerul care a pătruns în plămâni nu mai poate fi eliminat). Se produce o creştere treptată a presiunii cu scăderea întoarcerii venoase şi a tensiunii arteriale;
  • pneumotorax în tensiune (de cele mai multe ori bilateral).

Tipuri

Astmul bronsic are agenti declansatori variati, determinand forme diferite de inflamatie bronsica.

Avem astfel doua tipuri si cauze de astm:

1. Astmul alergic exogen (extrinsec), care are la baza o reactie alergica bine caracterizata imunologic.

2. Astmul bronsic de cauza alergena este o boala imunologica in care sistemul imunitar lupta impotriva unor substante care nu sunt daunatoare organismului. Cei mai multi astmatici au valori crescute ale imunoglobinei e, un anticopr care intervine nu doar in imunitate, ci si in reactiile alergice. Cei mai frecventi alergeni sunt praful din casa,excremente de acarieni,polen, parul de animale, parfumurile, aripile de pasari, igrasia, etc.

Astmul alergic este de natura intermitenta  adica pacientul are simptome numai în criză, între crize fiind perfect normal.

Astmul nealergic cuprinde:

– astmul endogen sau infecţios (intrinsec) această formă este atribuită unui factor cauzal din organism (endogen) → inflamarea de cauza virala a cailor aeriene cu virusul respirator sincitial si virusul paragripal.

– astmul iritativ fizic sau chimic → contactul cu substante iritante afecteaza in moduri diferite sistemul bronsic, iritandu-l, asa numitul astm profesional, expusi fiind cei care lucreaza in industria vopselurilor, colorantilior, dizolvantilor,etc. Profesiile cele mai expuse sunt: morari, industria pielărie şi textilă, industria chimică, a medicamentelor, detergenţilor etc.

– astmul provocat de efort → survine la persoane cu hiperlabilitate bronşică, în special la copii şi tineri, şi se manifestă prin crize bronhospastice ce apar după oprirea efortului fizic (în special după alergare), fiind favorizata de aerul rece si uscat.

– astm provocat de medicamente → intoleranta la aspirina, de exemplu, apare de obicei la bolnavi cu rinită, sinuzită, polipi nazali si survine la circa 30 minute dupa administrarea medicamentului.

Astmul nealergic este de natura permanenta adica pacientul are simptome bronhospatice permanent, de diverse grade de severitate.

Simptome

Astmaticii se plâng de crize de sufocare (dispnee) deseori asociate cu o tuse iritantă, care, foarte rar poate fi singurul simptom al astmului. Respiraţia poate fi uneori uşor şuierătoare (weezing).

Wheezing-ul este un semn fizic frecvent întâlnit dar severitatea nu se corelează cu gradul obstrucţiei căilor aeriene. Absenţa wheezing-ului poate indica o obstrucţie critică a căilor aeriene în timp ce accentuarea wheezing-ului poate indica un răspuns pozitiv la tratamentul bronhodilatator. Saturatia de oxigen (SaO2) e posibil să nu reflecte hipoventilaţia alveolară progresivă mai ales dacă se administrează oxigen.

Alte cauze de wheezing sunt: edemul pulmonar, boala pulmonară obstructivă cronică, pneumonia, anafilaxia, pneumonia, corpii străini, embolia pulmonară, bronşiectaziile

Tratament

Se administrează O2 în flux mare.

Elementul cheie al tratamentului astmului bronşic acut în aproape întreaga lume este salbutamolul, 5 mg nebulizat. De multe ori este necesară repetarea dozelor la fiecare 15-20 minute.

Corticosteroizi intravenos → utilizarea precoce sistemică de corticosteroizi în departamentul de urgenţă pentru astmul acut, mai ales pacienţilor care nu primeau terapie concomitentă cu corticosteroizi, reduce semnificativ rata internărilor în spital

Persoanele care au astm sau emfizem pot de regula sa inspire bine, dar expira insuficient. Cei care sufera de aceste afectiuni folosesc o tehnica speciala de respiratie numita pursed-lip (respiratie prin buzele incretite), in cadrul careia se expira pe buzele incretite sau stranse. Acest lucru ii ajuta sa expire mai bine, deoarece ajuta caile respiratorii mici sa nu cedeze in timpul unei expirari fortate, atunci cand trebuie sa impina pentru a expira.

6. SARCINA

În timpul sarcinii se produc modificări fiziologice semnificative, de ex. debitul cardiac, volumul sanguin, frecvenţa respiratorie şi consumul de oxigen – toate cresc. Mai mult de atât, uterul gravid poate produce compresie semnificativă pe vasele iliace şi abdominale când mama se află în poziţie de decubit dorsal rezultând scăderea debitului cardiac şi hipotensiune.

După vârsta gestaţională de 20 săptămâni, uterul femeii gravide poate comprima vena cavă inferioară şi aorta, reducând întoarcerea venoasă şi debitul cardiac. Obstrucţionarea uterină a întoarcerii venoase poate produce hipotensiune şi şoc, iar la pacienta critică, poate precipita stopul cardiac. După instalarea stopului, compromiterea întoarcerii venoase şi a debitului cardiac indusă de uterul gravid, limitează eficienţa compresiilor toracice.

Studiile realizate în absenţa stopului cardiac arată că, decubitul lateral stâng creşte tensiunea arterială maternă, debitul cardiac şi volumul sistolic483-485 şi îmbunătăţeşte oxigenarea fetală şi frecvenţa cardiacă

 

Cauze de stop cardio – respirator la gravide :

a). hemoragie;

b). embolie pulmonară → obstrurare brutală a uneia dintre ramurile arterei pulmonare. Embolia pulmonară este o afecţiune frecventă şi o cauză importantă de mortalitate. Ea este cauzată de formarea unui cheag pe peretele unei vene, aproape întotdeauna într-o venă profundă a unui membru inferior, uneori într-o venă a micului bazin sau chiar a abdomenului (vena cavă inferioară), cheag care, eliberat în circulaţia sangvină, migrează şi se opreşte într-o artera pulmonară.

Acest fapt poate fi consecutiv unei naşteri sau unui avort, unei operaţii (în particular, osoasă sau articulara), unei imobilizări prelungite (şezut la pat, fractură), unei insuficienţe cardiace, unui cancer, unei poliglobulii (creşterea volumului total al globulelor roşii ale organismului).

c). eclampsie → afecţiune gravă care survine, în general, la sfârşitul sarcinii, caracterizată prin convulsii asociate unei hipertensiuni arteriale. S se manifesta mai întâi printr-o hipertensiune arterială, o prezenţă excesivă de proteine în urină şi edeme. Aceste semne se accentuează astfel că apar dureri de cap, vertije, zbârnâituri în urechi, fulgere vizuale şi o durere în bară la înălţimea stomacului. În cele din urmă survine eclampsia propriu-zisă, asemănătoare cu o criză de epilepsie: pierderea stării de conştientă, redoarea membrelor urmată de convulsii. Ea se declanşează uneori în timpul naşterii sau imediat după ea.

d). embolie cu lichid amniotic → cauzată de pătrunderea lichidului amniotic şi a componentelor sale în patul vascular matern cu declanşarea şocului anafilactic şi cardiorespirator. Complicațiile apar după ce o cantitate mare din lichidul amniotic în care se dezvoltă copilul ajunge în sângele mamei, iar aceasta provoacă un răspuns exagerat cu tot tabloul clinic. De cele mai multe ori complicația se termină cu deces, iar mortalitatea este de peste 90%. Fătul ar putea însă supraviețui doar dacă nu mai este în burta mamei. Embolia poate fi fatală, dar se și tratează atunci când lichidul amniotic ce ajunge în circuit nu este mai mult de 700 de grame. Situația devine gravă mai ales în momentul în care este un litru.

Există risc crescut de regurgitare şi presiune cricoidiana (obstruarea vaselor de sânge ca urmare a deplasării uterului).

Într-o situaţie de urgenţă se utilizează algoritmul ABCDE. Multe afecţiuni cardiovasculare asociate cu sarcina sunt produse de compresia aorto-cavă. O pacientă însărcinată aflată în suferinţă se tratează după cum urmează:

Pacienta este plasată în semidecubit lateral stâng sau, cu atenţie, se deplasează, cu mâna, uterul spre stânga.

Se administrează oxigen în flux mare ghidat de pulsoximetrie.

ASISTAREA NAȘTERII

Semnele clinice ale unei sarcini

  • Absența menstruației.
  • Creșterea circumferinței abdominale.
  • Urinare frecventă.
  • Mișcări fetale.

Semnele precursorii ale travaliului

  • Dureri de spate la nivel lombar.
  • Dureri în etajul abdominal inferior.
  • Secreții sangvinolente și dopul de mucus.

Etapele nașterii

  • Dilatarea (pregătirea canalului de naștere).
  • Expulzia fătului.
  • Delivrența (expulzia placentei).

Este timp sa transportați gravida la spital ?

  • dacă gravida are senzație de defecație imperioasă;
  • dacă apare capul fătului.

Atunci trebuie sa ne pregatim de nastere!

Materiale necesare asistării la naștere

  • Mănuși de protecție.
  • Pensă pentru cordonul ombilical.
  • Foarfecă.
  • Câmpuri sau prosoape curate.
  • Aspirator de secreții.
  • Balon și masca de nou născut.

Asistarea nașterii propriu-zisa a nasterii

Explicați gravidei motivele nașterii la locul intervenției.

Așezați gravida pe spate, cu bazinul ușor ridicat, cu membrele inferioare depărtate și flectate.

Spălați-vă pe mâini și puneți mânușile.

Explicați gravidei să împingă numai în timpul contracției.

Fiți gata să prindeți nou născutul care este umed și alunecos.

Pensați în două locuri apropiate cordonul ombilical, la o distanță de 10-20 cm. de peretele abdominal al nou născutului.

Cordonul ombilical se va tăia între cele două pense aplicate.

Se va așeza copilul pe cearceafuri încălzite.

Se vor aspira nasul şi gura nou născutului cu sonda moale.

Se evaluează nou născutul – comunicare.

Dacă sunt necesare manevre de resuscitare – RCP.

Dacă nu sunt necesare manevre de resuscitare, se așează nou născutul pe pieptul mamei (contact piele cu piele).

Expulzia placentei apare de regulă la maxim 30 minute de la naștere.

 

Sângerare vaginală excesivă după naștere:

  • se ridică picioarele mamei;
  • comprese sterile la nivelul orificiului vaginal;
  • masaj uterin pe cale abdominală;

Transportul gravidei la spital se va realiza în poziția de semidecubit lateral stâng.

Dupa nastere: mama in decubit dorsal iar fatul la pieptul mamei.

 

 

7. Accidente oculare – Corpi străini înfipţi în ochi

Nu se îndepărtează particulele din ochi :

  • particula este pe cornee;
  • particula este incrustata sau s-a lipit de globul ocular;
  • particula nu poate fi văzută deşi ochiul este umflat şi doare.

Se închid pleoapele şi se acoperă ochiul afectat cu un tampon sau tifon şi fixat cu benzi adezive.

Scoaterea unei particule se sub pleoapa superioară :

  • se pune un băţ de chibrit (ori ceva asemănător) la baza pleoapei superioare şi se apasa înapoi;
  • se ridică pleoapa în sus şi peste băţul de chibrit (pus pe exterior sus) şi se rulează băţul către spate. Se va întoarce astfel, pleoapa cu interiorul spre exterior.

Corp străin înfipt în ochi → se pune un tampon în jurul obiectului înfipt şi se acoperă cu un cornet.

Enuclearea → ieşirea ochiului din orbită.

Când ochiul este lezat de substanţe chimice, se stropeşte cu jet de apă şi apoi se acoperă cu pansament.

 

8. EPISTAXIS

 

Epistaxisul reprezintă termenul medical care semnifică o sângerare pe nas. Aceasta apare atunci când mucoasa care căptuşeşte cavitatea nazală se rupe şi eliberează o cantitate de sânge. Această mucoasă conţine mici vase sangvine numite arteriole care se pot rupe uşor.

Cele mai multe sângerări nazale apar la nivelul porţiunii anterioare a nasului. Sângerarea se exteriorizează la nivelul nasului. Ea apare în general la nivelul septului nazal care separă cele două nări.

Sângerările apărute în partea posterioară (spatele) a nasului sunt mai puţin frecvente. Sângerările posterioare apar mai sus şi mai profund în nas, iar sângele se scurge în faringe (gât).

Pentru oprirea epistaxisului se recomanda următorii paşi:

 1. poziţia în picioare şi înclinarea uşoară în faţă; nu trebuie împins capul pe spate; poate determina curgerea sângelui pe peretele posterior al faringelui şi înghiţirea lui, ceea ce poate irita stomacul şi declanşa vărsături. Se recomanda scuiparea sângelui care se adună în cavitatea bucală (gura) şi gât, şi nu înghiţirea lui.
2. curăţarea foselor nazale prin suflarea nasului uşoară.
3. după curăţarea nasului, se recomanda compresiunea viguroasă a părţilor moi ale nasului; va trebui sa respiraţi pe gură.
4. se aplică o pungă cu gheaţă pe nas şi obraji; gheaţa determina vasoconstricţie şi ajuta la oprirea sângerării.
5. trebuie menţinută compresiune continua timp de 10 minute; se recomanda folosirea unui ceas pentru cronometrarea perioadei de timp; aceste 10 minute pot părea mai mult decât atât; evitaţi decompresiunea după câteva minute, din curiozitatea de a observa oprirea sângerării.
6. verificaţi dacă s-a oprit sângerarea doar după 10 minute de compresiune continua; dacă nu s-a oprit, trebuie menţinută compresiunea încă 10 minute; cele mai multe sângerări nazale se opresc după compresiunea directă timp de 10 – 20 minute.
7. nu suflaţi nasul şi nu introduceţi nimic în interiorul lui timp de 12 ore de la oprirea sângerării.
8. odihniţi-vă timp de câteva ore!

e

 

9. ŞOCUL

Reprezinta o insuficienţă circulatorie acută, având ca expresie clinică prăbuşirea tensiunii. Este o manifestare hemodinamică şi metabolica, o perturbare gravă a şi durabilă. Stare clinică extremă, caracterizată prin scăderea fluxului de sânge oxigenat necesar funcţionarii organelor vitale. Elementul fiziopatologic esenţial al şocului este hipoxia adica scăderea fluxului tisular de sânge oxigenat sub nivelul critic necesar desfăşurării proceselor metabolice  celulare.

Colapsul → manifestare exclusiv hemodinamica – scăderea tensiunii, de obicei tranzitorie. Colapsul este răsunetul hemodinamic al şocului.

Există 3 cauze principale ale şocului :

1. Insuficienta cardiacă (socul cardiogen)

incapacitaea inimii de a pompa suficient sânge şi care are drept rezultat disfuncţii organice manifestate prin: alterarea statusului mental, confuzie, agitaţie, hipotensiune, edem pulmonar acut, hipoxemie (scădere a cantităţii de oxigen din sângele arterial), cianoză, oligurie (micsoarea volumului urinelor).

Şocul cardiogen este forma extremă de manifestare a ICC acute, asociind:

semne de debit cardiac scăzuttahicardie, extremităţi reci, puls depresibil, oligurie.

hipotensiunea sistemicăhipotensiunea sistemică este “marker-ul”şocului cardiogen.

semne de congestie pulmonară → acumularea unei cantităţi excesive de sânge la nivelul patului vascular pulmonar.

2. Colapsul circulator

Este determinat de dilatarea de 3-4 ori a capilarelor sangvine, fapt ce determina stagnarea sângelui la acest nivel. T.A. scade şi şi apare şocul. T.A. scade rapid încât nu se va mai putea simţi pulsul. Tipuri de şoc cauzate de distensia capilarelor :

şocul psihogen (lipotimia) → răspunsul organismului la un stres major psihologic său emoţional. Stare de scurtă durată cu autocorectare în momentul aşezării în poziţie orizontală.

şocul anafilactic → tensiunea arteriala scade rapid, pe măsură ce sângele stagneza pulsul devine nepalpabil şi colaspul circulator se intaleaza.  Este produs de o reacţie alergică extrema la o substanţă străină (venin, penicilina sau alimente).

şocul spinal → traumatisme ale măduvei spinării. Traumatismul măduvei determina destinderea capilarelor, sângele stagnând la extremităţi. Creieul şi inima sunt private de sânge → şoc.

3. Pierderea de fluide

Şocul hipovolemic → cauzat de pierderea de fluide.  Pierderea de fluide prin sângerare excesivă este cea mai frecventă cauza a şocului (şocul hemoragic). Sângele se pierde din sistemul circulator printr-o leziune internă sau externă, iar volumul sangvin scade până ce inima nu mai poate funcţiona eficient.

Un adult normal conformat are 5 litri de sânge circulant. Pierderea a 400 ml sânge nu va produce şoc la un adult sănătos, de fapt aceasta este şi cantitatea de sânge care se donează la o singură şedinţă. Totuşi, pirderea de peste 800 ml poate produce şoc. Această cantitate de sânge poate fi pierdută prin traumatisme, cum ar fi fractura de femur.

Şocul are trei faze:

  • şocul compensat în care funcţiile vitale se menţin. Poate fi evidenţiat, în special şocul hipovolemic, prin creşterea frecvenţei pulsului, uneori cu apariţia senzaţiei de ametela la ridicarea în picioare a copilului. Rata de creştere a frecvenţei pulsului depinde mai mult de rapiditatea pierderii decât de cantitatea pierdută.
  • şocul decompensat (progresiv) este un stadiu intermediar de şoc în care funcţiile vitale şi statusul mental sunt alterate, pacientul nu colaborează, dar cu intervenţie medicală situaţia este încă reversibilă.
  • şocul ireversibil (numit şi colaps) este stadiul final de şoc în care au apărut leziuni la nivel celular, şansele de supravieţuire fiind incerte.

a

Cunoscând modul de evoluţie al şocului, se observa că este important să recunoaştem acesta formă de insuficienta circulatorie în prima fază, aceea de şoc compensat.

Semne şi simptome în şoc:

  • Confuzie, agitaţie, anxietate;
  • Tegumente reci, transpirate, palide;
  • Respiraţie accelerată;
  • Puls rapid, slab bătut;
  • Timp de reumplere capilară crescut;
  • Greaţă, vomă;
  • Slăbiciune, leşin;
  • Sete.

b

Tratamentul general în şoc

Ca prim ajutor, puteţi combate cauzele şocului şi împiedica agravarea acestuia, urmând câţiva paşi simpli dar importanţi.

  • poziţionarea corectă a pacientului → dacă nu exista traumatism cranian, discomfort extrem sau dispnee, întindeţi pacientul pe spate, pe o suprafaţă orizontală (pe o pătură dacă este disponibilă). Ridicaţi picioarele pacientului cu 20 – 30 cm. Aceasta permite sângelui să se întoarcă de la nivelul membrelor inferioare în sistemul circulator. Dacă pacientul prezintă dureri toracice sau dispnee (care foarte probabil apar în caz de infarct miocardic sau emfizem), aşezaţi pacientul în poziţie şezândă sau semisezânda.
  • menţinerea ABC-ului;
  • tratamentul cauzei (dacă e posibil) → hemostaza în azul şocului hemoragic;
  • menţinerea temperaturii;
  • asiguraţi-vă că pacientul nu mănâncă sau bea → deşi unui pacient în şoc îi este foarte sete, nu-i administraţi lichide per os (gura). Sunt două motive:
  • pacientul şocat poate avea greţuri, iar alimentele pot provoca vomă;
  • pacientul şocat poate avea nevoie de intervenţie chirurgicală de urgenţă;
  • oxigenoterapie;
  • evaluarea şi urmărirea funcţiilor vitale;
  • transportul cât mai rapid (cu ambulanţa) la cea mai apropiată unitate medicală.

 

s

Publicat în Curs Prim-Ajutor | Lasă un comentariu

Curs Prim Ajutor – Urgenta Medicale

URGENŢE  MEDICALE

A. URGENŢE MEDICALE DETERMINATE  DE  EXPUNEREA  LA  CĂLDURĂ

Temperatura medie normală a corpului este de 370 C. Expunerea prelungită la căldură excesivă poate cauza una sau mai multe din îmbolnăvirile de mai jos.

Hipertermia se produce când mecanismele de termoreglare sunt depăşite şi temperatura centrală creşte peste nivelele normal menţinute de mecanismele de homeostazie. Hipertermia poate fi exogenă, produsă de condiţiile de mediu sau secundară producerii endogene de căldură.

Hipertermia indusă de condiţiile de mediu ambiant se produce când căldura, de obicei sub formă de energie radiantă, este absorbită de corp la o rată mai mare decât poate fi îndepărtată de mecanismele de termoreglare. Hipertermia se dezvoltă de-a lungul unui continuum de procese legate de expunerea la căldură, începând cu stress-ul (heat stress) progresând spre epuizare (heat exhaustion) şi apoi atacul de hipertermie (heat stroke – HS) şi în final cu disfuncţie multiplă de organ şi stop cardiac în unele circumstanţe.

Crampe calorice

Afectează oamenii care transpiră masiv în timpul unei activităţi fizice intense. Această transpiraţie duce la sărăcirea organismului în apă şi săruri. Scăderea nivelului de sare în musculatură produce crampe dureroase. Crampele calorice pot fi de asemenea un simptom de hipertermie.

Crampele calorice în mod obişnuit afectează oamenii care transpiră masiv în timpul unei activităţi fizice intense. Această transpiraţie duce la sărăcirea organismului în apă şi săruri. Scăderea nivelului de sare în musculatură produce crampe dureroase. Crampele calorice pot fi de asemenea un simptom de hipertermie.

Prim jutor: se oferă apa sărată spre băut ( 1 linguriţă de sare la 1L de apă ). După 10 minute crampele ar trebui să dispară. Dacă nu, se va da încă un pahar cu apa sărată.

Şocul caloric

Supraincalzirea generala a corpului datorita caldurii excesive (hipertermia) produce soc caloric sau termic. Acest fenomen poate avea doua cauze:

– sursa de caldura puternica, care depaseste puterea organismlui de a elimina caldura prin transpiratie (arsita produsa de soare in camp deschis, caldura emanata de la motoare, de la diferite cuptoare, etc.);

– organismul este impiedicat sa elimine caldura prin transipratie din cauza imbracamintei prea calduroase, impermeabile (mai ales la copii), din cauza lucrului intr-un mediu inchis, supraincalzit, fara curenti de aer, ori din cauza umiditatii prea mari din mediul ambiant.

De cele mai multe ori cele doua cauze se combina.

SEMNE CRAMPE CALORICE ŞOC CALORIC
T0  CORPULUI Normală Ridicată, peste 40 0 C
PULS Slab şi regulat Foarte slab şi rapid
RESPIRAŢIE Normală Zgomotoasă

STAREA DE

CONŞTIENTĂ

Conştient

Dureri de cap, ameţeli, agitaţie,

inconştientă şi comă.

ASPECT AL PIELII Transpiraţie în exces Rosie, fierbinte
REACŢIE

MUSCULARĂ

Contracturi extremităţi

şi abdomen

Convulsii

 

Insolaţia

Apare când o persoană a stat într-un mediu cald pentru o perioadă lungă de timp, când se depăşeşte capacitatea organismului de a elimina căldură prin transpiraţie. Se instaleaza mai rapid atunci cand temperatura ridicata a mediului inconjurator este insotita de umiditate crescuta, insolatia fiind produsa de razele ultraviolete B.

Insolaţia apare atunci când organismul se supraîncălzeşte şi nu poate să îşi scadă prin propriile metode temperatura. Persoana cu insolaţie are o temperatură de până la 40,5  0 C şi nu mai transpira. De obicei pacientul prezintă roşeaţa, piele uscată şi fierbinte. De asemenea pacientul poate fi semiconştient şi starea de inconştienta se poate instala rapid. Aceşti pacienţi au temperatura centrală (măsurată cu termometrul în esofag sau rect) mai mare de 41°C .

Simptome

  • Stare de: oboseala, epuizare, slăbiciune ;
  • Dureri de cap, ameţeli, greaţă, chiar vomă şi diaree ;
  • Confuzie, delir sau chiar pierderea stării de conştientă ;
  • Semne de respiraţie dificilă ;
  • Ritm accelerat al bătăilor inimii ;
  • Tegumente fierbinţi, uscate şi netranspirate sau, din contră, excesiv de transpirate.

Toate aceste manifestari sunt expresia vasodilatatiei la nivel cerebral produsa de caldura excesiva.

Dilatarea vaselor cerebrale poate avea ca urmare edemul cerebral sau chiar hemoragia cerebrala (complicatie extrem de redutabila). Bolnavul suferind de insolatie are fata congestionata (rosie), tegumetele acoperite de transpiratie, poate chiar frisoane.

Persoanele mai sensibile la actiunea razelor de soare sunt cele cu pielea deschisa la culoare; oamenii bruneti cu pielea creola fac mai greu insolatie decat cei blonzi.

Măsuri de prim – ajutor

Persoana trebuie:

  • mutată de urgenţă de sub acţiunea directă a razelor solare într-un spaţiu răcoros;
  • dezbrăcată în proporţie cât mai mare, astfel încât o cât mai mare suprafaţă de corp să intre în contact direct cu aerul.
    Scăderea temperaturii corporale se face astfel:
  • pe întregul corp se pulverizează apa rece (dar nu extrem de rece) sau se fricţionează uşor cu un burete îmbibat în apă rece întregul corp;
  • se aplică pachete de gheaţă pe abdomen, pe gât şi în zona axilelor.
    Este vital să se reducă temperatura până la 39,1oC într-un timp cât mai scurt, deoarece cu cât perioada de timp în care temperatură foarte ridicată a acţionat asupra organismului e mai mare, cu atât viaţa pacientului este mai acut în pericol sau complicaţiile ulterioare pot fi mai severe.

Dacă pacientul este conştient şi în stare să înghită, trebuie să i se dea în următoarele 2 ore lichide (între 1 litru şi 2 litri) pentru hidratare.

Este interzis să:

  • se introducă pacientul într-o baie de gheaţă;
  • se administreze aspirină sau paracetamol pentru scăderea temperaturii.

 

Deshidratarea

Este o formă de şoc care apare când corpul pierde prea mult lichid şi elctroliti prin transpiraţii abundente în urma expunerii la căldură.

Reprezinta un nsamblu de tulburări consecutive unei pierderi excesive de apă din organism. Într-un climat temperat, pierderile normale de lichid din organism, cauzate de transpiraţie, respiraţie şi urină, sunt de aproximativ 1,5 până la 2 litri pe zi. Ele sunt combinate cu o pierdere de substanţe dizolvate în lichidele corporale, în special pierderea de clorura de sodiu (sare de bucătărie). Deshidratarea este, în general, cauzate de consumul de lichide inuficient, pierderi de prea mult lichid, sau o combinaţie a celor două. Acest lucru se poate întâmpla când nu se bea suficientă apă sau când se pierde o mare cantitate de lichide prin diaree, vomă, transpiraţie.

Deshidratarea survine atunci când aceste pierderi nu sunt compensate cu un aport echivalent sau în cursul pierderilor hidrice excesive, de origine cutanată, digestiva, renala sau respiratorie.
Persoana care suferă de deshidratare rin căldura transpira profund (foarte intens) şi prezintă alterarea stării de conştientă, stare delirantă, ameţeli şi greţuri. Temperatura ambientală crescută reduce capacitatea organismului de a se răci prin radiaţie.

Umiditatea crescută reduce capacitatea organismului de a pierde căldura deoarecelimiteaza evaporarea transpiraţiei.

Prin urmare activităţile fizice în mediu cald au ca efect producerea unei cantităţi mai mari de transpiraţie.
O stare de deshidratare se manifestă printr-o sete imensă, o uscăciune a gurii, a limbii şi a pielii, o diminuare a rezistenţei globilor oculari la presiune, o diminuare a volumului urinelor, o hipotensiune arterială, cu un puls rapid. Pierderile de sare provoacă dureri de cap, crampe, chiar tulburări de conştientă care agravează deshidratarea, subiectul devenind atunci incapabil să mai simtă sau să-şi exprime senzaţia de sete.
Întotdeauna urgent, îndeosebi la vârstele extreme ale vieţii (sugar, subiectul vârstnic), tratamentul consta în administrarea de soluţii (apa asociată cu clorura de sodiu), fie pe cale digestivă, în caz de deshidratare uşoară, fie pe cale venoasă atunci când deshidratarea este mai gravă.

B. URGENŢE MEDICALE PRIN  EXPUNEREA  LA  FRIG

 

Facorii de care depinde influenta frigului asupra organismului :

– temperatura mediului;                      – consumul de alcool;

– viteza vântului;                                  – imobilitatea şi ortostatismul prelungit;

– umiditatea;                                         – încălţăminte şi îmbrăcăminte prea strâmtă;

– gradul de oboseală;                            – vârsta şi starea fizică a persoanei;

Acţiunea vântului asupra temperaturii aerului amplifica efectul de îngheţare asupra pielii expuse. Ex: o temperatură a aerului static de – 100 C constituie un pericol scăzut, dar aceeaşi temperatura în condiţiile unui vânt de 48 Km/h produce un efect de îngheţare de -330C.

Reguli 

Îmbrăcăminte care păstrează căldura corpului dar fără a da naştere la transpiraţie. Câteva straturi de îmbrăcăminte uşoară dar comodă asigura o protecţie mai bună decât un singur strat de haine groase.

Evitarea consumului de tutun (nicotina afectează vasele de sânge) şi de alcool (da o falsă impresie de reîncălzire). Ambele potenţează acţiunea frigului asupra organismului.

Nu se aplică direct pe zona îngheţată o sursă de căldură şi nici zăpadă sau apă rece.

Dacă încălzirea se face brusc, bolnavul poate intra în stare de şoc, prezintă frisoane, crampe, somnolenta până la inconştientă şi deces.

Nu se frecţionează zona îngheţată deoarece celulele ţesutului îngheţat conţin cristale de gheaţă care pot tăia şi distruge acel ţesut.

 

Hipotermia

O temperatură centrală mai mică de 350 C se numeşte hipotermie. Valoarea normală a temperaturii corpului este cuprinsă între 360 – 370 C.

Hipotermia se produce când temperatura corpului scade sub valorile normale de 35°C sau 95°F. Hipotermia apare când organismul unei persoane nu este capabil să producă suficientă energie încât să păstreze temperatura internă la un nivel satisfăcător.

La începutul perioadei de expunere organismul va încerca să conserve căldura transmiţând-o de la extremităţi către interiorul corpului, pentru a-şi proteja organele vitale. Tremuratul (frisoanele) constituie efortul corpului de a genera căldură pentru a înlocui pe cea care s-a pierdut la suprafaţă corplui.

Categoriile de persoane cu risc la hipotermie sunt: bătrâni, copii mici, traumatizaţii, alcoolicii, drogaţii, înecaţii. Temperatura corpului se pierde mai repede în apă decât în aer. În funcţie de severitatea hipotermiei semnele pot fi: puls slab palpabil, bradicardie, tensiunea arterială scăzută sau nemăsurabila, nivelul de conştientă alterată sau comă.

La persoanele cu termoreglare normală, hipotermia se poate dezvolta în timpul expunerii la mediul rece, în mod particular la umiditate şi vânt, la persoanele care au fost imobilizate sau secundar imersiei în apă rece. Când mecanismele de termoreglare sunt disfuncţionale, de exemplu la persoanele vârstnice sau foarte tinere, hipotermia se poate instala secundar unei injurii uşoare. Riscul de instalare a hipotermiei poate fi de asemenea crescut de ingestia de alcool şi droguri, extenuare fizică, boală, traumă şi neglijare, mai ales când se asociază reducerea nivelului stării de conştienţa.

Primul ajutor în aceste situaţii respecta principiile de evaluare şi ABC. Specific cazului este atenţia deosebită ce trebuie acordată la mobilizarea hipotermicului. Orice mişcare mai bruscă sau necoordonata poate agrava situaţia sau poate duce la stop cardiac. În cazul pacienţilor aflaţi în stop cardiac masajul cardiac este mai dificil de efectuat deoarece toracele hipotermicului este mai rigid.

Tipuri :

A. Hipotermia uşoară : 35 – 320C

– puls normal şi respiraţie normală;

– aspect şi comportament caracterizat prin frisoane şi vorbire uşor incoerentă;

– persoana costienta dar retrasă.

E utilă folosirea căldurii corpului → contactul pielii în zona toracelui, gâtului, braţelor şi bazinului constituie modul cel mai eficient de a furniza căldură.

Se oferă băuturi calde şi dulci pentru menţinerea nivelului de zahăr în sânge (sursa de energie).

Nu se recomanda aplicarea unei surse directe de căldură pe piele.

 

B. Hipotermia moderată: 32 – 280C

– puls slab şi respiraţie superficială;

– victima pierde coordonarea mişcărilor, se împiedică, tremura violent, senzaţie de greutate în membre, furnicături;

– stare de confuzie şi somnolenţă;

C. Hipotermia gravă: sub 280C

– puls slab şi chiar absent, respiraţia la fel;

– încetarea tremuratului, pierderea cunoştinţei, comă.

Nu se considera victima moartă. Victimele pot fi readuse la viaţă cu succes după perioade lungi în care nu prezentau aparent nici un semn de respiraţie sau puls.

Decizia de a resuscita

Răcirea corpului uman duce la reducerea consumului celular de oxigen cu aproximativ 6% pentru fiecare 1°C de scădere a temperaturii centrale. La 28°C consumul de oxigen este redus cu aproximativ 50% şi la 22°C cu aproximativ 75%. În unele cazuri, hipotermia poate avea efect de protecţie asupra creierului şi a organelor vitale şi recuperarea neurologică intactă poate fi posibilă chiar şi după stop cardiac prelungit dacă hipotermia severă s-a dezvoltat înainte de instalarea asfixiei. Atenţie la stabilirea diagnosticului de deces la pacientul hipotermic deoarece expunerea la frig în sine poate produce un puls lent, filiform, neregulat şi tensiune arterială nedecelabilă.

La pacientul hipotermic doar absenţa semnelor de viaţă nu este un criteriu de certitudine pentru declararea decesului. La 18°C creierul poate tolera perioade de oprire a circulaţiei de zece ori mai mari decît la 37°C. Midriaza poate fi secundară unei mari varietăţi de injurii şi nu trebuie interpretată ca semn de deces. Supravieţuirea, cu o bună calitate a vieţii, a fost raportată după stopul cardiac instalat secundar imersiei în apă rece, cu temperatură centrală de 13,7°C şi resuscitare prelungită. În alt caz, un pacient hipotermic sever a fost resuscitat cu succes după şase ore şi jumătate de RCP.

În prespital, resuscitarea nu ar trebui iniţiată în cazul în care stopul cardiac este clar secundară unei leziuni letale, boală incurabilă, asfixie prelungită sau dacă toracele este incomprimabil. La toţi ceilalţi pacienţi, trebuie luat în considerare principiul tradiţional că „nimeni nu este mort până când nu este cald şi mort”.

! HIPOTERMICUL  NU  POATE  FI  DECLARAT  DECEDAT  PÂNĂ CE  NU  ESTE  REÎNCĂLZIT !

Dacă temperatura corpului scade sub 28°C inima se poate opri şi trebuie inceputa resuscitarea cardiorespiratorie. Pare ciudat, dar hipotermia poate de fapt proteja pacienţii de instalarea decesului în anumite cazuri. Astfel începeţi întotdeauna resuscitarea cardiorespiratorie la un pacient hipotermic chiar dacă aveţi impresia că este decedat de câteva ore.

Pacienţii hipotermici nu trebuie niciodată consideraţi decedaţi până nu au fost încălziţi într-o unitate medicală. Reîncălzirea hipotermicilor se face lent, 10C / oră. Din acest motiv resuscitarea acestor pacienţi este de durată mai lungă, până la atingerea temperaturii normale a corpului.

Masajul cardiac este mai dificil de efectuat deoarece toracele hipotermicului este mai rigid. Defibrilarea nu poate fi folosită decât după ce temperatura corpului este peste 30 C.

Reîncălzirea hipotermicilor se face lent, 10C/h. Din acest motiv resuscitarea acestor pacienţi este de durată mai lungă, până la atingerea temperaturii normale a corpului. Defibrilarea nu poate fi folosită decât după ce temperatura corpului este peste 30 de grade.

Metode cunoscute şi folosite pentru reîncălzire sunt:

  • reîncălzire externă pasivă, consta din învelirea pacientului cu pături şi păstrarea lui în mediu ambiant cald. Acest tip de reîncălzire se foloseşte pentru pacienţii cu hipotermii uşoare sau eventual medii cu temperatura centrală de peste 32 grade C.
  • reîncălzirea externă activă, se efectuează prin imersia totală a pacientului în baie cu apă încălzită la 40 grade C sau prin folosirea de paturi încălzite sau pungi cu apă caldă. Această tehnică este potrivită pentru pacienţii aflaţi în hipotermie medie cu o temperatură centrală până la 31 grade C sau cel mult 30 grade C. Imersia în apă caldă se foloseşte atunci când dorim să reîncălzim pacientul rapid, acest lucru fiind aplicabil la cei care au pierdut temperatura în mod rapid.
  • reîncălzirea activa centrală – folosită în unităţi spitalicesti prin administrarea intravenoasa a solutiilor incalzite.

 

Degerăturile

Degerăturile sunt leziuni tisulare consecutive expunerii la temperaturi scăzute (frig) întâlnite de obicei în sezonul rece sau în cazul unor incidente turistice pe munte. De obicei afectează extremităţile: degetele de la mâini sau picioare, nasul şi urechile.

Creşterea vitezei vântului poate fi la fel de periculoasă ca şi scăderea temperaturii. Combinaţia dintre viteza vântului şi temperatură are ca efect răcirea mai puternică. Când temperatura ambientală este relativ bună 2°C dar este însoţită de vânt cu viteza de 32 km/h se produce un curent de răcire care este echivalent cu temperatura de – 11°C.

În funcţie de profunzimea leziunilor provocate de îngheţ, degerăturile se pot clasifica în patru grade:
gradul I: leziuni superficiale, când pielea este roşie, inflamata şi poate apare o descuamare;
gradul II: când afectarea e profundă, pielea fiind roşie, inflamata şi acoperită de flictene cu conţinut clar;
gradul III: edem important, pielea având o culoare gri-albastruie, flictenele au conţinut hemoragic şi poate apare necroza şi gangrena în câteva zile;
gradul IV: când sunt afectaţi inclusiv muşchii, tendoanele, oasele şi apare necroza şi gangrena în câteva ore.

Urmaţi procedura clasică de evaluare a zonei şi a pacientului. Îndepărtaţi bijuteriile ce pot comprima ţesuturile şi acoperiţi extremităţile cu haine uscate. Să nu rupeţi veziculele, să nu frecaţi zonele afectate, să nu aplicaţi căldura local şi să nu permiteţi pacientului să meargă folosindu-şi piciorul afectat.

Primul ajutor:

– se introduce victima într-un mediu încălzit: dacă este afară se aduce în casa ;
– se înfăşură zonele degerate în haine groase sau paturi;
– se poate introduce extremitatea degerată în apă cu o temperatură de 34-37 grade;
– dacă victima e conştientă şi nu vărsa, i se pot oferi lichide calde (nu fierbinţi);
– se transporta victima la spital.

NU este recomandat:
– să se maseze zonele degerate;
– să se expună la temperaturi crescute: calorifere, sobe, apă fierbinte etc.
– să se dea băuturi alcoolice victimei.

Publicat în Curs Prim-Ajutor | Lasă un comentariu

Curs Prim Ajutor – Mobilizarea Victimelor

Principii generale

 

Indiferent de metoda de mobilizare a pacientului pe care o folosiţi să vă amintiţi de următoarele reguli de mişcare corectă a corpului:

  • Să vă cunoaşteţi propriile limite. Nu încercaţi să ridicaţi o greutate prea mare.
  • Păstraţi-vă echilibrul când mobilizaţi un pacient.
  • Abordaţi o poziţie de echilibru.
  • Ridicaţi şi lăsaţi jos pacientul îndoindu-vă genunchii şi nu spatele. Păstraţi spatele drept şi lăsaţi muşchii picioarelor să facă munca.
  • Incercaţi să ţineţi braţele aproape de corp.
  • Mobilizaţi pacientul cât mai puţin posibil.

O mecanică bună a corpului presupune folosirea muşchilor mari ai picioarelor pentru a ridica un pacient în locul folosirii muşchilor spatelui. Aceasta metoda previne leziuni la nivelul muşchilor mai slabi, ai spatelui în special.

 

Mobilizarea de urgenţă a pacientului se face:

  • Pericol de foc, explozie sau prăbuşirea structurii în care se afla pacientul.
  • Dacă sunt prezente substanţe periculoase.
  • Dacă zona accidentului nu poate fi protejată.
  • Dacă pacientul nu este accesibil.
  • Dacă pacientul se afla în stop cardio-respirator şi trebuie mutat pentru a putea începe RCP.

Alte elemente de luat in considerare in privinta mobilizarii victimei:

  • A nu se agrava starea victimei;
  • Se mobilieaza CAND si CAT este necesar;
  • Capul victimei se mobilieaza ca un intreg;
  • Daca sunt mai multi salvatori, unul din ei va coordona actiunea (de regula, cine sta la cap);
  • Inainte de mobilizare se efectueaza manevrele de prim-ajutor, cu exceptia situatiei de mediu nesigur;
  • A nu se pasi deasupra victimei;
  • Trebuie explicat victimei constiente sau apartinatorilor manevrele efectuate.

Există cinci metode de mobilizare a pacientului:

 

1. Mobilizarea cu ajutorul hainelor

Cazurile de stop cardio-respirator sunt o excepţie. Pacienţii aflaţi în stop cardio-respirator sunt găsiţi deseori în baie sau în dormitoare mici. Va trebui să apreciaţi dacă este posibilă efectuarea manevrelor de BLS sau ALS în acel spaţiu. Dacă încăperea nu este destul de mare, trebuie să mutaţi pacientul cât mai repede posibil dacă acesta se afla în stop cardio-respirator. Trageţi pacientul aflat în stop cardio-respirator din spaţiu strâmt într-un spaţiu mai mare, astfel încât două persoane să poată efectua manevrele de RCP şi ALS.

2. Mobilizarea cu ajutorul paturilor

Dacă pacientul este dezbrăcat sau este îmbrăcat cu haine care se pot rupe uşor (de exemplu cămaşa de noapte), mobilizaţi pacientul folosind un cearşaf mare, o pătură sau un covor. Aşezaţi pe jos pătura, covorul, cearşaful sau un obiect similar şi rostogoliţi pacientul pe acestea. Tregeti pacientul într-o zonă sigură. Mobilizarea cu ajutorul paturilor poate fi folosită pentru a muta un pacient care cântăreşte mai mult decât dumneavoastră.

3. Mobilizarea prin apucare de braţe

Dacă pacientul este pe jos puteţi să vă aşezaţi mâinile pe sub axilele pacientului şi să prindeţi antebraţele acestuia. Mobilizarea prin apucarea de braţe va permite să mutaţi pacientul prin suportarea greutăţii părţii superioare a corpului, în timp ce bazinul şi picioarele sunt trase pe jos. Acest tip de mobilizare poate fi folosit pentru a muta pacienţii grei, oferind o protecţie pentru capul şi gâtul pacientului.

4. Mobilizarea prin metoda “pompierului”

permite mutarea pacientului care este maigreu decât dumneavoastră, deoarece nu trebuie să ridicaţi sau să căraţi pacientul. Legaţi mâinile pacientului cu ce aveţi la dispoziţie: o cravată, un bandaj triunghiular, o faşă, având grijă să nu opriţi circulaţia. Apoi aşezaţi-vă jos, sprijinindu-vă pe mâini şi pe genunchi şi încălecaţi pacientul. Treceţi mâinile legate ale pacientului peste gât, îndreptaţi mâinile şi trageţi pacientul pe jos, târându-vă pe mâini şi picioare.

5. Extragerea victimei din autoturismul accidentat

Înainte de a începe degajarea victimei se verifică să nu fie prinse picioarele pacientului de pedale, se desface centura de siguranţă. Salvatorul introduce o mână sub braţul victimei şi va menţine capul în ax, iar cealaltă mâna se introduce prin spatele victimei, se agaţa de cureaua victimei şi cu mişcări uşoare se încearcă scoaterea ei din autoturism, având permanent grijă de menţinerea capului imobilizat de umărul salvatorului.

86

Salvatorul introduce o mâna sub braţul victimei şi va menţine capul în ax, iar cealaltă mâna se introduce prin spatele victimei, se agaţa de cureaua victimei şi cu mişcări uşoare se încearcă scoaterea ei din autoturism, având permanent grijă de menţinerea capului imobilizat de umărul salvatorului.

Deşi nu există un mod eficient de a scoate victima din autoturism de către o singură persoană fără a cauza mişcare, este important să se prevină orice mişcare în plus a gâtului pacientului.

Odată scoasă din maşină, aşezarea ei pe sol impune de asemenea respectarea anumitor reguli cu foarte mare stricteţe şi anume: capul va fi menţinut în permanenţă în ax.

    

Degajarea pacientului traumatizat

La locul accidentului, mobilizarea se face doar în scopul prevenirii pericolului iminent care poate să apară. Degajarea victimei se face de persoane bine instruite ştiind faptul că o mobilizare incorect efectuată poate agrava foarte mult situaţia pacientului.

Triajul victimelor :

A. Capacitatea de asigurare a asistenţei medicale e depăşită :

  • se tratează primii cei care au cele mai mari şanse de supravieţuire.
  • cei care necesita timpul cel mai scurt şi personal puţin.

B. Capacitatea nu este depăşită :

  • se tratează primii, cei cu multiple leziuni şi cu funcţii vitale ameninţate.

Următoarele situaţii pot impune degajarea pacientului:

  • pacientul se afla într-o încăpere cu fum sau foc;
  • pacientul se afla într-o maşină instabilă, ce urmează a se răsturna;
  • pacientul se afla într-o maşină cu pericol iminent de explozie.

Dacă un pacient a suferit un traumatism trebuie să suspicionaţi intotdeana o leziune la nivelul capului său coloanei vertebrale.

Gulerele cervicale sunt folosite pentru a preveni mişcarea capului şi a gâtului. Sunt cunoscute mai multe modele de gulere cervicale.

Imobilizarea cervicală la locul accidentului este extrem de importantă în prevenirea pericolelor cauzate de leziunile stabile sau instabile ale coloanei cervicale.

Fixarea gulerului se realizează prin 4 paşi simpli:

  • se măsoară gâtul pacientului;
  • se face selectarea dimensiunii adecvate pentru pacient şi se fixează gulerul la poziţia selectată;
  • se preformeaza gulerul;
  • se aplică gulerul.

Gulerul cervical trebuie aplicat înainte ca pacientul să fie aşezat pe targa.

Dacă victima este găsită culcată pe burtă, examinarea nu se poate face decât după aşezarea lui în decubit dorsal (culcat pe spate). Pentru acest lucru este nevoie de minimum trei persoane. Unul dintre salvatori se aşează la capul victimei, îl v-a pune în ax şi îl v-a imobiliza comandând întreaga operaţiune de întoarcere. Ceilalţi salvatori se vor aşeza lateral de victima, cât mai aproape de ea, ridicând braţul dinspre salvatori în sus, lângă capul victimei. La comanda celui aflat la cap, toţi salvatorii vor efectua întoarcerea în acelaşi timp, menţinând în permanenţă coloana pacientului în ax.

O dată aşezat pe spate se poate efectua examinarea primară şi secundară a pacientului iar pentru transport se poate folosi targa metalică, de lemn sau vacuum.

Transportul traumatizaţilor pe tărgi

Mobilizarea si transportul victimei pe targi implica un numar de 3-5 persoane, diferite materiale cat si tehnici variate si precise. In cele ce urmeaza voi prezenta cateva variante.

Targa de lemn

Pentru aşezarea pacientului pe targa de lemn se cunosc minimum trei modalităţi:

Una din variante ar fi prin asezarea tărgii lângă victimă, la comanda celui care fixează capul victimei, aceasta se întoarce lateral şi un salvator va împinge targa sub pacient. Pentru a ne ajuta de aceasta metodă este nevoie de minimum patru salvatori. Unul din salvatori se aşează la capul pacientului menţinându-l în ax, ceilalţi trei salvatori se vor aşeza lateral de pacient astfel: un salvator se pozitoneaza în dreptul toracelui aşezând o mâna pe umărul victimei şi cealaltă mâna la nivelul şoldului, al doilea salvator se poziţionează în dreptul soldului aşezând o mâna la nivelul toracelui încrucişând mâna lui cu cea a salvatorului aşezat în dreptul toracelui. Cealaltă mâna o va aşeza pe coapsa victimei. Cel de al treilea salvator se aşează în dreptul picioarelor victimei.

92

Targa metalică (targa lopata)

Are avantajul că este format din două piese ceea ce uşurează foarte mult folosirea lui. Se poate regla lungimea tărgii în funcţie de lungimea victimei.

Elemente componente:

  • Targa lopata telescopică şi pliabila, construită din tuburi de aluminiu şi lame de aluminiu extrudat;
  •  Set de 3 centuri nylon pentru fixarea pacientului pe targă;
  • Gentuţa pentru centuri.

Pentru a utiliza targa este nevoie de asemenea de minimum trei persoane. Cel care stă la capul victimei şi ţine capul imobilizat v-a conduce operaţiunea. Ceilalţi salvatori vor întoarce victima lateral odată pe partea stângă apoi pe partea dreaptă, astfel încât să se poate poziţiona targa sub pacient.

Targa lopata este folosită pentru mobilizarea traumatizatului în condiţii de siguranţă. Pentru a fixa un pacient pe targă lopata este necesară intervenţia a minimum 3-5 salvatori.

Iniţial se aşează targa lateral de victima pentru a putea fi fixată la dimensiunea corespunzătoare. Se desface apoi targa în cele două componente, fiecare componentă va fi aşezată de o parte şi de alta a victimei.

93

Targa vacuum

Este poate cea mai optimă varianta de imobilizare ce se poate recomanda a se folosi pentru transportul pacientului traumatizat. Targa vacuum fiind de fapt o saltea din care se extrage aerul, ea poate fi modelată după forma corpului victimei. Acest lucru asigura o imobilizare suplimentară a coloanei cervicale, nepermiţându-i nici mişcarea de lateralitate mişcare care era totuşi posibilă prin simplă folosire doar a gulerului cervical.

94

Splintul de coloană 

dispozitiv folosit pentru imobilizarea pacienţilor traumatizaţi care sunt în poziţie şezândă. Vesta extractoare sau KED (Kendrick Extrication Device) este instrumentul cel mai potrivit pentru extragerea pacientului şi imobilizarea coloanei vertebrale în situaţii de urgenţă.

Caracteristici:

  • Vesta este rigidă pe verticală şi flexibilă pe orizontală, este construită din vinil dur pe exterior şi este prevăzută cu centuri de imobilizare;
  • Poate fi folosită şi la paciente gravide sau la copii;
  • Realizează imobilizarea şi în cazul fracturilor de şold sau a celor pelviene;
  • Permite aplicarea monitoarelor/defibrilatoarelor şi nu limitează acţiunea pantalonilor antişoc.

Vesta extractoare este folosită în special pentru extragerea victimelor din autoturismele accidentate. După ce un salvator imobilizează coloana cervicală, un alt salvator aşează vesta între pacient şi scaun. Se fixează centurile (culoare la culoare) în jurul toracelui victimei. Se trece apoi la fixarea suplimentară a coloanei cervicale şi se aşează centurile de fixare a frunţii şi a bărbiei. Apoi se trece la fixarea centurilor sub coapsa victimei. Mânerele aşezate în partea laterală a vestei ajuta la extragerea verticală.

Medical_KED_body_splint

Transportul cu ajutorul scaunului

Folosind aceasta metoda, salvatorii utilizeaza un scaun pentru a suporta greutatea pacientului. Scaunul este folositor pentru transportul pacientilor pe scari sau in spatii inguste. Un alt avantaj il constituie faptul ca pacientul se poate tine de scaun (si trebuie incurajat sa o faca) si acesta se simte mai in siguranta pe scaun.Un salvator va sta in spatele pacientului, se apleaca si prinde scaunul cât mai aproape de partea orizontala.

s

Salvatorul va inclina scaunul pe picioarele din spate astfel incât al doilea salvator sa poata prinde scaunul de picioarele din fata. Picioarele pacientului trebuie sa fie asezate intre picioarele scaunului. Când ambii salvatori s-au pozitionat, primul salvator va da comanda pentru ridicarea si transportul pacientului.

Transportul efectuat de doi salvatori folosind metoda “scaunului”

Transportul efectuat folosind metoda “scaunului” presupune ca cei doi salvatori sa isi foloseaca bra]ele si corpul pentru a forma un scaun pentru pacient. Cei doi salvatori ingenuncheaza de-o parte si de alta a pacientului, aproape de bazinul acestuia. Salvatorii ridica pacientul in pozi]ie sezânda si isi unesc mâinile in spatele pacientului. Apoi salvatorii isi pun o mâna sub genunchii pacientului si se prind de mâini. Daca este posibil, pacientul isi pune mâinile in jurul gâtului salvatorilor pentru a asigura un suport in plus. Desi este nevoie de doi salvatori pentru aceasta metoda de transport, nu este necesar nici un fel de echipament.

Asistarea pacientului de catre o persoana

Asistarea pacientului de catre o persoana poate fi efectuata la pacientii care isi pot sustine propria greutate. Ajutati pacientul sa se ridice. Puneti o mâna a pacientul in jurul gâtului dumneavoastra si prindeti mâna pacinetului. Asezati-va bratul liber in jurul taliei pacientului si ajutati-l sa se deplaseze.

a

Publicat în Curs Prim-Ajutor | Lasă un comentariu

Curs Prim Ajutor – Mecanismele Traumei

In acest capitol vom vorbi despre derularea şi combinarea acţiunii diferitelor tipuri de agenţi vulneranţi asupra organismului în diversele tipuri de accidente.

Accidentele de circulaţie reprezintă prima cauză de mortalitate la persoanele cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 ani (30% din cazurile de deces). Pietonii au ponderea cea mai mare, reprezentând aprox. 40% din decese. În Romania, în medie 4% dintre accidentele de circulaţie necesită descarcerare, ceea ce reprezintă aprox.  500 de descarcerări pe an.

Există mai multe aspecte de care trebuie să se ţină cont atunci când se analizează un accident: cinetica accidentului şi elementele de protecţie.

Cinetica include următoarele noţiuni:

  • viteza;
  • traiectoriile;
  • impacturile.

Energia cinetică  reprezintă energia înmagazinată prin deplasarea unei mase, spre exemplu un vehicul aflat în mişcare. Energia cinetică explică gravitatea traumatismelor suferite de victimă. Ea este proporţională cu masa și pătratul vitezei.

Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât distanţa de frânare şi timpul de oprire cresc. Pe carosabil umed această distanţă se dublează. Acesta este factorul esenţial responsabil pentru leziuni.

Atunci când un vehicul fără sisteme pasive de siguranţă se  loveşte  brusc de un perete, ocupantul suferă:

– la 50 km/h un şoc echivalent unei  căderi de la 10 metri;

– la 90 km/h un şoc echivalent unei căderi de la 32 metri;

– la 130 km/h un şoc echivalent unei căderi de la 66 metri.

Un om de 70 kg oprit brusc la 100 km/h cântăreşte 2 tone. Ne putem astfel imagina leziunile interne produse.

În momentul impactului, energia cinetică este transmisă vehiculului/vehiculelor în cauză şi ocupanţilor sau pietonului lovit.  Aceasta stă la baza deformării vehiculelor şi a leziunilor cauzate victimelor.

Mai multe coliziuni succesive se produc în câteva fracţiuni de secundă:

– vehiculul cu obstacolul;

– pasagerii cu elementele din cabină, de unde importanţa elementelor de siguranţă (centuri de siguranţă, tetieră, air bag-uri);

– organele cu alte organe sau oase situate în faţa lor.

Pieton lovit

Acesta poate suferi consecutiv trei şocuri diferite :

– impactul iniţial cu vehiculul, care cauzează leziuni diferite în funcţie de talia victimei  (adult, copil);

– impactul prin proiectarea părţii superioare a corpului pe capota vehiculului sau pe parbriz;

– impactul prin căderea pe sol.

Uneori acesta este proiectat la mai mulţi metri, ceea ce determină leziuni prin compresie, forfecare şi rotaţie.

Motociclistul

Leziuni majore ale coloanei cervicale – cauza principală de deces imediat al acestora.

Fractură bilaterală de femur.

Alte leziuni sunt nespecifice şi relativ rare.

Politraumatizatul este acel pacient care a suferit leziuni la cel puţin două segmente diferite ale corpului, dintre care cel puţin una să-i  pună viaţa în pericol.

Secvenţe de bază în tratamentul traumatizaţilor:

  • examinarea primară rapidă;
  • inceperea manevrelor de resuscitare;
  • examinarea secundară completă;
  • transportul la o unitate sanitară.

Decesele cauzate de traumă apar în trei momente importante după traumatism:

a). De la câteva secunde până la câteva minute după traumatism, datorită:

  • dilacerărilor ţesutului cerebral sau a etajului superior al măduvei spinării;
  • dilacerărilor cordului şi a vaselor mari.

b). De la câteva minute la câteva ore de la traumatism, datorită:

  • hematoamelor intracraniene;
  • hemo şi pneumotoracelui;
  • rupturilor de splină sau ficat;
  • fracturilor de bazin;
  • pierderi masive de sânge datorită  fracturilor.

c). De la câteva zile la câteva săptămâni, datorită:

  • traumatismelor craniocerebrale severe;
  • infecţiilor;
  • insuficienţei multiple de organe.

Principii ale asistenţei medicale de urgenţă a traumatizatului

  • dacă pacientul are probleme sau leziuni multiple, se va trata în primul rând aceea care pune viaţa în pericol imediat;
  • tratamentele corespunzătoare nu trebuie întârziate doar pentru că diagnosticul este incert;
  • nu este necesară o anamneză amănunţită pentru a începe evaluarea şi tratamentul unui pacient traumatizat.

Leziunile care pun în pericol viaţa traumatizatului

Leziunile care pun în pericol viaţa traumatizatului sunt (aranjate în ordine descrescătoare a severităţii):

  • Obstrucţia căilor aeriene – ucide cel mai rapid → poziţia capului, sânge, vomismente, corpi străini, compresiune externă;
  • Absenţa respiraţiei-ucide aproape imediat → pneumotorace, hemotorace, leziuni pulmonare;
  • Absenţa circulaţiei → hemoragii (interne sau externe), leziuni ale inimii, aritmii;
  • Procese expansive intracraniene.

„ABCDE” în asistenţa medicală a traumatizatului

Urmăriţi întotdeauna următoarea secvenţă:

A – eliberarea căilor aeriene (atenţie la coloana cervicală);

B – respiraţie;

C – circulaţie (atenţie la hemoragii);

D – status neurologic;

E – expunere la factori de mediu.

Se va dezbrăca pacientul complet pentru a fi examinat, dar se vor lua toate măsurile necesare pentru a nu deveni hipotermic.

Publicat în Curs Prim-Ajutor | Lasă un comentariu

Curs Prim Ajutor – Traumatismele partilor moi

In funcţie de starea tegumentului traumatismele pot fi închise – contuzii – sau deschise – plăgi.

A. Contuziile

Sunt traumatisme ce rezulta din acţiunea unui agent vulnerant mecanic, care produce leziuni tisulare, păstrând însa integritatea tegumentelor. În fuctie de forţă de acţiune al agentului vulnerant, contuziile pot fi superficiale, profunde sau mixte.

  1. Echimoza → forma cea mai simplă de contuzie, ce apare datorită ruperii vaselor sangvine din ţesutul subcutanat (apare ca o zonă roşie albăstruie, care în câteva zile îşi modifica culoarea, devenind vânata, apoi galben-verzuie). Echimoza poate fi un semn al unei fracturi, în special în cazul unei tumefieri semnificative. Prin urmare, în plaga închisă afectarea ţesuturilor moi apare sub tegument, dar suprafaţa acestuia est închisă.
  2. Hematomul → o tumefiere dureroasă, de volum variabil, ce apare din cauza acumulării între ţesuturi sau organe, a unei cantităţi variabile de sânge, prin ruperea accidentală a unor vase sangvine mai mari.

 

B. Plăgile

Plăgile sunt leziuni produse de agenţi mecanici, fizici, chimici, produse prin contact fizic, ducând în final la lezarea tegumentului. În cazul plăgilor, o mare importanţă prezintă intervalul dintre producerea lor şi momentul aplicării primului tratament. Astfel, se considera o plagă recenta aceea căreia i se aplică tratament într-un interval de 6-8 ore de la producere (plagă neinfectată), peste acest interval majoritatea plăgilor fiind infectate.

Subiectiv, plăgile sunt marcate prin durere, obiectiv remarcam alături de prezenţa plăgii şi hemoragie de intensitate variabilă, care o însoţeşte. Clasificare:

După profunzime :

  • escoriaţii (julituri) → straturile superficiale ale pielii;
  • plăgi superficiale → tegumentul în întregime şi ţesutul subcutanat;
  • plăgi profunde → sunt afectaţi muşchii, vasele, nervii, oase, organe.

După modalitatea de producere:

  • penetrante → când se pătrunde într-o cavitate a corpului;
  • perforante → când străpung un organ cavitar (inima, stomac, intestin);
  • transfixiante → străbat întreg diametrul cu două orificii: intrare – ieşire.
  • avulsia (plagă delabranta) este o smulgere de ţesuturi. Partea avulsionata poate fi complet separată de corp sau poate rămâne ataşată de corp printr-un lambou tegumentar. Separarea completă a unui segment sau a unei extremităţi întregi se numeşte amputaţie traumatică. Orice porţiune amputată trebuie găsită, plasată într-o pungă de plastic curată, păstrată la gheaţă, şi transportată cu pacientul la spital pentru o posibilă reimplantare. Dacă nu aveţi o pungă de plastic curată, folosiţi o mănuşă chirurgicală întoarsă. Apă cu gheaţă poate fi folosită pentru a păstra partea amputată la rece.

După agentul agresor:

  1. plăgi contuze (contuzii, vânătăi) → cauzate de cădere sau de lovitura cu un obiect contondent, fără sfâşierea tegumentului;
  2. plăgi zdrobite;
  3. plăgi tăiate;
  4. plăgi sfâşiate (laceraţii) → plaga cu marginile anfractuoase (adânc şi cu neregularităţi), rezultată prin lezarea violenta a tegumentelor şi a ţesutului celular subcutanat subiacent.
  5. plăgi înţepate → sunt produse de un obiect ascuţit ce penetrează tegumentul. Aceste plăgi pot provoca leziuni importante în profunzime, care nu sunt recunoscute imediat. Plăgile înţepate nu sângerează liber. Dacă obiectul ce a produs plaga intepataramâne pe loc, el se numeşte corp străin.
  6. plăgi muscate;
  7. plăgi împuşcate → un tip special de plaga înţepată. Gravitatea leziunilor produse prin împuşcare depind de tipul de armă şi de distanţa dintre armă şi victimă. Plagă împuşcată poate prezenta un orificiu mic de intrare dar să producă leziuni masive ale organelor interne. Plăgile împuşcate prezintă un orificiu de intrare şi un orificiu de ieşire. Orificiu de intrare este, de obicei, mai mic decât cel de ieşire.

oarbe (unipolare, o singură rana la intrare);

bipolare (două orificii: intrare şi ieşire, cel din urmă fiind mai mare) .

 

 

Hemoragii

Hemoragia reprezinta scurgerea sângelui în afara sistemului vascular printr-una sau mai multe soluţii de continuitate, ca urmare a ruperii, tăierii, înţepării sau zdrobirii vaselor sanguine.

Cantitatea de sânge circulant din organism reprezintă aproximativ 1/13 din greutatea corpului (între 5- 8 L).

Organismul reacţionează la hemoragie prin vasoconstricţie → se realizează o distribuţie preferenţială a sângelui în anumite zone şi organe, în scopul protejării unor organe vitale.

Reducerea brutală a volumului de sânge circulant poate duce la moarte rapidă prin prăbuşirea circulaţiei sau colaps. Stagnarea circulaţiei sângelui spre inima provoacă stop cadiac.

       După tipul vasului lezat poate fi:

  • arterială: în care sângele este de culoare roşu deschis, bine oxigenat şi ţâşneşte ritmic, sincron cu bătăile inimii;
  • venoasa: sângele de culoare roşu închis (mai puţin oxigen, mai mult CO2), se exteriorizează cu presiune constantă, relativ modestă;
  • capilara: este o hemoragie difuză, fără a se identifica un vas de calibru mai mare ca sursa principală a hemoragiei;

 

În funcţie de sediul sângerării:

– externă: sângele se scurge în afară, printr-o soluţie de continuitate tegumentară (plaga);

– internă: sângele se acumulează într-una din cavităţile normale ale organismului:

  • hemotorax → în cavitatea toracică;
  • hemopericard → sacul pericardic (care înveleşte inima);
  • hemoperitoneu → cavitatea abdominală;
  • hemartroza → în interiorul articulaţiilor;
  • hematom → sângele se scurg în ţesuturi, ieşind cu presiune din vasele de sânge şi formându-se o cavitate anormală prin strivirea sau împingerea ţesuturilor din jur, iar când sângele difuzează în straturile pielii se produce echimoza.

– exteriorizata → caracterizată prin hemoragie internă într-un organ cavitar, urmată de eliminarea sângelui la exterior pe cai naturale:

  • epistaxis → hemoragia mucoasei nazale;
  • hematemeza: eliminarea pe gură, prin vărsătura, de sânge amestecat cu cheaguri şi eventual resturi alimentare. În hemoragii puternice poate fi sânge roşu, proaspăt, nealterat, sau în sângerări reduse poate fi vărsătura cu aspect de zat de cafea (când sângele stagnează în stomac).
  • melena → exteriorizarea sângelui acumulat în tubul digestiv, prin defecaţie. Scaunul este lucios, negru, moale, de aspectul şi culoarea pacurei;
  • hematuria → reprezintă hemoragia la nivelul aparatului urinar, exteriorizat prin micţiune;
  • otoragia → din ureche;
  • rectoragia → din rect, acesta fiind afectat;
  • hemoptizia → din plămâni; sânge roşu viu, cu bule de aer, prin tuse.

c

După cantitatea de sânge pierdut, hemoragia poate fi:

  • mică: se pierde o cantitate de sânge până la 500 ml;
  • medie: se pierde 500 – 1000 ml de sânge şi apar următoarele semne: agitaţie, ameţeli în ortostatism;
  • mare: cantitea de sânge pierdută 1000 – 1500 ml iar semnele clinice sunt următoarele: paloare, tahicardie, transpiraţii reci, hipotensiune arterială, tahipnee;
  • cataclismica: pierderi de sânge de peste 1500 – 2000 ml, TA nemăsurabila, pacient inconştient.

 

Tratamentul plăgilor şi hemoragiilor

Anterior aplicării pansamentelor se efectuează toaletarea plăgilor:

– curăţarea zonei cu o compresă pornind de la marginile plăgii spre exterior;

– se dezinfectează pielea din jurul plăgii cu substanţe antiseptice: rivanol, tinctura de iod, alcool;

– îndepărtarea corpilor străini din plagă prin turnarea de apă oxigenată (perogen) sau cu o pensetă, dar nu ce este înfipt în rană (se lasa acolo);

– dezinfectarea rănii (rivanol, apă oxigenată).

Tratamentul plăgilor urmăreşte prevenirea complicaţiilor şi obţinerea unei vindecări cât mai rapide şi de bună calitate. Consta din toaletă locală a plăgii şi pansarea lor.

Principiile de tratament ale plăgilor deschise:

  • controlul hemoragiei;
  • prevenirea suprainfecţiei plăgii;
  • stabilizarea părţii lezate;
  • stabilizarea oricărui corp penetrant. 

Hemostaza

Oprirea sângerării poartă denumirea de hemostază. Ea poate fi spontană în cazul unor hemoragii mici, prin intervenţia mijloacelor proprii organismului, dar de cele mai multe ori este necesară intervenţia altor persoane, care să realizeze hemostază.

Hemostaza este procesul biologic de protecţie a organismului împotriva hemoragiei şi a trombozei. Ea presupune un ansamblu complex de procese la care participa într-o ordine cronologică bine definită, factori ce ţin de vase, ţesuturi, celule, precum şi factori umorali sub acţiunea unor fine mecanisme de reglare şi control, al căror scop este în condiţii normale echilibrul hemostatic. Sunt două faze ale hemostazei:

Hemostaza primară → răspunsul imediat la leziunea vasculară este vasoconstricţia reflexă şi formarea cheagului trombocitar instabil. Prin vasoconstricţia locală se limitează fluxul sanguin către aria lezată.

Dopul plachetar este insuficient pentru a conferi un control pe termen lung asupra sângerării, necesitând stabilizarea în cursul hemostazei secundare.

Hemostaza secundară → în paralel cu formarea dopului plachetar, leziunea vasculară declanşează începutul unei cascade secvenţiale care prin amplificare va conduce la formarea unui dop stabil de fibrina, care obstruează vasul lezat şi determină hemostază.

Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.

Controlul hemoragiei externe

Sunt trei tipuri de hemoragie externă: capilara, venoasa, arterială.

Cel mai des tip de hemoragie externă întâlnit este hemoragia capilară. În acest tip de hemoragie, sângele “bălteşte” (tăietura la nivelul unui deget). Hemostaza se realizează prin presiune directă la nivelul plăgii.

În cazul hemoragiei venoase, sângele se exteriorizează în flux continuu. Sângerarea dintr-o vena de calibru mare poate fi extrem de periculoasă, ducând la exagvinare şi deces. Hemostaza se realizează prin presiune directă asupra plăgii.

Cea mai periculoasă hemoragie este hemoragia arterială. Sângerarea arterială este pulsatila, ţâşnind din plaga la fiecare contracţie a inimii.

Presiunea în artere este mult mai mare ca în vene sau capilare, de aceea o sângerare arterială necontrolată duce la deces în scurt timp. Hemostaza se realizează prin presiune directă, sau prin presiune pe punctele de presiune (compresia directă a unei artere pe un plan osos).

Deoarece mulţi pacienţi mor din cauza exangvinarii rapide, este esenţial să ştiţI um se controlează o hemoragie externă.

 

Există trei metode prin care se poate realiza hemostaza:

a).  Aplicarea presiunii directe pe plaga

Majoritatea hemoragiilor externe pot fi controlate aplicând presiune directă pe plaga. Aplicaţi un pansament uscat steril, direct pe plaga şi apăsaţi cu mâna (cu mănuşa chirurgicală).

Pansamentul compresiv → una din cele mai eficiente metode folosite pentru a realiza o hemostaza provizorie.

Plasaţi compresă pe plaga, dar fără a atinge suprafaţa acesteia care va veni în contact direct cu plaga. Dacă sângerarea continua, amplasaţi o a doua compresa peste prima. Nu îndepărtaţi niciodată prima compresa deoarece formarea de cheaguri de sânge a început şi nu trebuie întreruptă. Dacă sunteţi mulţumiţi de pansament, începeţi să efectuaţi pansamentul compresiv.

În lipsa unui pansament steril se poate folosi pentru a pune pe plaga o batistă, o cârpa curată, peste care se strânge pansamentul circular ( faşă ).  După ce aţi terminat de bandajat, asiguraţi-vă că acesta nu aluneca. Lipiţi sau legaţi capătul liber al pansamentului. Exersaţi aceste tehnici pentru diferite părţi ale corpului. Deşi, în general, pansamentul este uşor de aplicat, exista şi părţi ale corpului unde acest lucru poate fi mai dificil.

b). Ridicarea membrului

Dacă presiunea directă nu opreşte hemoragia de la nivelul unei extremităţi, ridicaţi membrul traumatizat, menţinând presiunea directă. Ridicarea membrului, împreună cu presiunea directă, vor opri în mod normal o hemoragie severă.

c). Aplicarea presiunii în punctul de presiune

Dacă combinaţia de presiune directă şi ridicarea membrului afectat nu opreşte sângerarea, va trebui să controlaţi indirect sângerarea: comprimarea unei artere mari pe un plan osos.

Comprimând o arteră pe un plan osos veţi obţine acelaşi efect ca atunci când călcaţi un furtun de apă. Deşi sunt mai multe puncte de presiune, punctul de presiune al arterei brahiale şi punctul de presiune al arterei femurale sunt cele mai importante.

Compresiunea corect executată pe vasul rănit trebuie să se aplice deasupra rănii în cazul unei hemoragii arteriale şi sub plaga în cazul unei hemoragii venoase, ţinând cont de sensul circulaţiei.

Ex: la carotida, se ţine sub rana fiindcă sângele urca, la femur (arterială) deasupra rănii, căci sângele coboară în membru.

76

Dacă este efectuată corect, această tehnică (în combinaţie cu presiunea directă şi ridicarea membrului) va opri imediat orice hemoragie distal de punctul de aplicare.

 

!! Garoul → nu se reomanda aplicarea lui.

Aplicat incorect, el poate determina creşterea hemoragiei. Garoul nu este aproape niciodată necesar pentru controlul unei hemoragii. Trebuie să vă concentraţi asupra combinaţiei dintre presiunea directă, ridicarea membrului şi punctele de presiune pentru hemostază. El este o bandă elastică sau un tub, de obicei din cauciuc, care serveşte la întreruperea temporară a circulaţiei sângelui într-o regiune a corpului, pentru oprirea unei hemoragii, prin comprimarea arterei principale a unui membru.

Însă dacă este imperios a se aplica garoul (amputarea unui membru) trebuie să cunoaştem anumite reguli importante în aplicarea acestuia.

Aplicarea garoului → ultima variantă la care apelăm. Garoul poate fi improvizat folosind curea, cravata, fular, sfoară, etc. Se foloseşte doar în cazuri extreme şi în situaţia în care hemoragia nu se putea controla prin alte metode (amputaţie de membru). Important este oprirea hemoragiei fără a comprima excesiv ţesuturile. Garoul, odată cu oprirea sângerării, produce oprirea circulaţiei sângelui în porţiunea de membru situată dedesubtul lui. Din această cauză menţinerea sa mai mult de 2 ore poate duce la complicaţii deosebit de grave.

Totdeauna la montarea unui garou trebuie ataşat un bilet, care însoţeşte bolnavul, şi pe care se notează obligatoriu următoarele date: nume, prenume, ora exactă a aplicării garoului. Din 15-15 minute se slăbeşte puţin garoul pentru a permite irigarea segmentului de membru subiacent.

Locul aplicării garoului diferă după tipul hemoragiei: venoasa, sângele curgând de la periferie spre inima, acesta se plasează distal, sub nivelul plăgii (dacă sângerarea continua, înseamnă că a fost afectată o arteră); arterială, garoul se plasează proximal (deasupra plăgii), sângele curgând de la inima spre periferie.

Garoul se aplică acolo unde vasul este mai la suprafaţă şi trece peste un plan osos:

  • la rădăcina braţelor (patru degete sub subţioara – axila);
  • la rădăcina coapsei (la nivelul stinghiei, pe interior, în dreptul testiculelor).

În aceste două locuri sângerarea se opreşte, indiferent la ce nivel al membrului e plagă şi indiferent de tipul hemoragiei (arterială sau venoasa).

! Nu se aplică garou la antebraţ sau gamba !

Aplicarea corectă a garoului duce la oprirea imdediata a sângerării dacă este afectată o arteră sau după 2-3 minute dacă este afectată o venă.

Ridicarea garoului se face doar în condiţii de spital şi de personal competent.

 

Materiale

a). Compresa → bucată de material care este aplicată direct pe plagă pentru a opri hemoragia şi a împiedica comtaminarea ulterioară a plăgii. Odată plasat, se aplică asupra sa presiune directă pentru a controla hemoragia

b). Pansamentul → folosit pentru a menţine pe loc compresa. În prespital sunt utilizate două tipuri de pansament: rola şi pansamentul triunghiular. Rola este uşor de aplicat în jurul oricărei părţi a corpului.

Pansamentul triunghiular are, de obicei latura de 40 cm. Poate fi folosit ca atare, sau poate fi împăturat. Rola este mai uşor de fixat, dar pansamentul triunghiular este utilizat cazul plăgi scalpului, toracelui, sau spatelui. Hemostaza definitiva se obţine prin obliterarea permanentă şi definitivă a vasului care sângerează. Cel mai folosit procedeu fiind prin ligatura cu fire.

Efectuarea pansamentelor

Se aplică diferenţiat după regiunea anatomică:

La cap, pansamentele se realizează cu ajutorul feselor, tipică pentru acest segment fiind capelina care începe cu 2 ture circulare trecute pe frunte, deasupra sprâncenelor, pavilioanelor urechii după care se trece succesiv înainte şi înapoi (spre rădăcina nasului şi spre ceafa), de mai multe ori, până când acoperă tot capul. Capetele feselor se fixează apoi cu câteva ture circulare.

Dacă pacientul are un traumatism la nivelul capului, coloana şi măduva spinării ar putea fi de asemenea afectate. Mişcaţi capul cât mai puţin posibil şi stabilizaţi gâtul. În cazurile cu traumatism cranian, evaluaţi întotdeauna starea de conştientă a pacientului.

Monitorizaţi cu atenţie căile aeriene şi respiraţia pacientului şi protejaţi coloana vertebrală.

Pentru nas, barbie, ochi şi urechi se realizează aşa numitul pansament în praştie, cu ajutorul unei fâşii de tifon de 30-50 cm, despicata la capete, cu o parte centrală nedespicată, care se aplică la nivelul plăgii, legând capetele tăiate încrucişate.

La nas hemoragia poarta numele de epistaxis pot aparea datorita unui traumatism sau a unei tensiuni sangvine ridicate.

Când se suspecteaza o laceratie oculara, acoperiti intreg ochiul cu un tamponament compresiv uscat. Pozitionati pacientul intins la orizontala si transportati-l la cea mai apropiata unitate medicala.

Ocazional, poate exista si un obiect penetrant in ochi. Pozitionati imediat pacientul pe spate si acoperiti ochiul traumatizat cu o compresa si un pahar de hârtie incât obiectul penetrant sa nu se miste. Bandajati ambii ochi. Acest lucru este important, deoarece ochii se misca impreuna, si daca pacientul incearca sa se uite la ceva cu ochiul sanatos, ochiul traumatizat se va misca si el putând agrava leziunea. Transportati pacientul la spital.

La nivelul toracelui şi abdomenului se face în funcţie de tipul plăgii şi localizare. În cazul plăgilor penetrante  aflat la nivelul toracelui (pneumotorax) folosim comprese de dimensiuni mai mari decât plaga şi-l vom fixa cu benzi de leucoplast pe trei laturi. A patra latura se lasa liber, nefixata, permiţând pansamentului să funcţioneze ca o supapă. În timpul inspirului, când toracele se destinde, pansamentul se v-a lipi de torace nepermiţând intrarea aerului.

În timpul expirului, când toracele revine, pansamentul se depărtează de peretele toracelui, permiţând ieşirea aerului şi la acest nivel. Se numeşte pansament ocluziv în trei laturi.

Dacă un plămân este perforat, aerul din el iese, iar plămânul se colabează (nu mai poate funcţiona la capacitatea lui normală). Pacientul poate tuşi sânge roşu aprins.

Pentru a menţine presiunea aerului la nivelul plămânului, primul dumneavoastră gest este să acoperiţi orice plaga deschisă a toracelui cu un material impermeabil pentru aer, închizând-o ermetic. Folosiţi pentru această ambalaj plastic de la produsele medicale pe care le aveţi la îndemână, folie de aluminiu, folie de plastic. Orice material ce va etanşeiza plaga este suficient şi eficient.

Plămânii şi partea internă a cutiei toracice sunt căptuşite de un strat  subţire, numit pleura, care  prezintă două părţi:

–  pleura viscerală: un strat subţire de ţesut care acoperă suprafaţa ambilor plămâni;
– pleura parietală: un strat subţire de ţesut care căptuşeşte partea interioară a cutiei toracice, partea superioară a diafragmei şi pericardul;

Pneumotoraxul (plămâni colabaţi) → rezultatul acumulării de aer în spaţiul dintre plămâni şi peretele toracic, în aşa numitul spaţiu pleural. Aerul poate pătrunde în pleură fie plecând de la bronhii, fie de la peretele toracic. Cu cât cantitatea de aer acumulată în cavitatea pleurală creşte, cu atât creşte şi presiunea exercitată asupra plămânilor, determinând colapsul. Colapsul împiedică plămânii să se destindă adecvat în momentul inspiraţiei, determinând scurtarea respiraţiei şi junghi toracic. erul poate pătrunde în pleura fie plecând de la bronhii, fie de la peretele toracic.

Formele de pneumotorax:

a). Spontan când apare fără a exista un traumatism toracic în antecedente:

  • pneumotoraxul spontan primar (idiopatic) – apare brusc, în plină stare de sănătate, la un pacient necunoscut ca fiind purtătorul unei afecţiuni pulmonare. de obicei produs prin ruptura bulelor apicale subpleurale, chisturi mici, dispuse în sau imediat sub pleura visceralã. Pneumotoraxul spontan primar apare aproape exclusiv la fumãtori, ceea ce sugereazã cã existã într-adevãr o suferinþã pulmonarã subclinicã.
  • pneumotoraxul spontan secundar – apare brusc la un pacient cu boala pulmonară cunoscută (bronhopneumonie cronică obstructivă, infecţii, cancere).

b). Traumatic atunci când a avut loc un asemenea eveniment în trecut:

  • pneumotoraxul deschis apare atunci când peretele toracic este traumatizat, astfel încât există un orificiu intre exterior şi spaţiul pleural.
  • pneumotoraxul închis apare atunci când aerul pătrunde din pulmonul rănit în spaţiul pleural sau când se deschide temporar un orificu  de legătură cu exteriorul.

Un astfel de orificiu temporar se poate realiza fie prin traumatisme cu ace, fie prin manevre medicale (puncţie pleurală, instituirea unui cateter venos central, pneumotrorax iatrogen). De asemenea, plămânii pot fi traumatizaţi printr-o coastă ruptă.

Pneumotoraxul în tensiune este o complicaţie gravă, care se poate dezvolta cu orice pneumotorax. Dacă aerul nu poate ieşi şi continuă să se adune, presiunea crescută din cavitatea pleurală poate împinge inima şi vasele sanguine într-o parte şi alta a pieptului. Atunci când această schimbare are loc, sunt determinate scăderi semnificative ale tensiunii arteriale. Aceasta este o cafectiune care pune viaţa în pericol şi necesită îngrijire medicală imediată.

Ventilaţia asistată, manevrele de resuscitare cardiopulmonara şi manevrele din timpul unei anestezii pot provoca pneumotoraxul iatrogen prin supradistensia directă a alveolelor.

Dacă plămânii se dilata în mod normal, aceste foite parietale sunt lipite, unite de un film de lichid cu rol de lubrifiere. Datorită acestui fapt, plămânii sunt foarte apropiaţi de peretele toracic, dar cu toate acestea se mişca fără frecare în timpul mişcărilor respiratorii. Foitele parietale sunt atât de subţiri, încât în mod normal nu sunt vizibile la radiografia toracică.

82

Pansament ocuziv în trei laturi pentru pneumotorax (stânga) şi pansament ocluziv în cazul plamantului perforat (dreapta).

Pneumohemotorax → sânge şi aer. În caz de hemopneumotorax, se va monta un tub de dren în partea superioară a hemitoracelui, pentru evacuarea aerului, iar celălalt în partea inferioară a hemitoracelui respectiv, pentru drenarea sângelui.

Dacă avem o plagă abdominală vom folosi pansament pe care de această dată îl vom fixa pe toate cele patru laturi. Dacă plaga este complicată cu evisceraţie (ieşirea organelor abdominale în exterior) vom folosi un pansament umed, pentru a evita necrozarea intestinelor. Poziţionaţi pacientul în decubit dorsal (culcat pe spate) cu genunchii îndoiţi, pentru a relaxa musculatura abdominală.

La membre pansamentele se realizează cu ajutorul feselor circulare, în spirală. Se începe din partea subţire spre cea groasă.

Dacă plaga este produsă de un corp contondent, care se afla încă în plaga, se lasa acolo, va fi imobilizat în poziţia găsită şi se transporta de urgenţă la spital.

Dacă obiectul înfipt este mic şi nu iese mult din rana :

  • se acoperă rana şi obiectul cu o compresă;
  • se face un bandaj inelar ce înconjoară rana şi obiectul;
  • se înfăşoară cu o fasă fără a presa.

 83

În cazul unui segment amputat parţial :

–  se menţine partea amputată parţial cât mai aproape de poziţia anatomică;

– se acoperă zona cu pansamente şi se sprijină segmentul.

Plăgile la organele genitale

Organele genitale au o vascularizaţie importantă, atât la sexul feminin cât şi lacel masculin. Traumatismele genitale sunt frecvent asociate cu hemoragie severă. Aplicaţi presiune directă la nivelul plăgii genitale, cu o compresă uscată, sterilă. Presiunea directă opreşte de obicei hemoragia.

Plăgile extremităţilor

Pentru toate plăgile deschise ale extremităţilor, aplicaţi o compresă sterilă uscată pe leziune şi un bandaj compresiv deasupra. Ridicarea membrului traumatizat determina scăderea hemoragiei şi a tumefacţiei.

 

 ARSURI

Arsurile sunt accidente provocate de căldură sub diferite forme: termice, agenţi chimici, electricitate şi iradiaţii.

Arsurile termice se datoresc căldurii, care poate acţiona prin: flacără, lichide cu temperatură înalta, metale încălzite, gaze sau vapori supraîncălziţi, corpi solizi incandescenţi.

Arsurile chimice sunt produse de unii acizi ca: acid azotic, clorhidric, sulfuric, oxalic sau de substanţe alcaline: hidroxid de sodiu, de potasiu, de calciu, amoniac gazos, etc.

Arsurile electrice se datoresc contactului cu un conductor electric aflat sub tensiune.

Arsurile prin radiaţii – produse de razele solare, raze ultraviolete, etc.

Clasificare arsurilor se face în funcţie de: suprafaţă, profunzime şi tipul arsurii.

Bilanţul lezional al pacientului ars se face în funcţie de suprafaţa arsă şi de gradul de profunzime al arsurii.

Pentru calcularea suprafeţei arse se foloseşte Regula lui Wallace numită şi regula lui 9.

Prin această regulă se poate exprima în procente suprafaţa arsă a fiecărui segment de corp, care sunt exprimate cu cifra 9 sau multiplu de nouă.  Astfel, avem : cap – 9 %, trunchi – 36 % (18 % fata, 18 % spate), membru superior – 9 % fiecare mebru în parte, membru inferior – 18 % fiecare membru în parte, organe genitale – 1 %.

În cazul nou – născutului: cap – 18%, trunchi – 36%, membru superior – 9%, membru inferior – 14%.

Localizări periculoase şi arsuri grave sunt:

  • fata, gâtul pentru că arsurile la acest nivel pot fi urmate de complicaţii la nivelul aparatului respirator;
  • toate arsurile care sunt în apropierea fetei (pleoape), mâinii, peroneului, zonele de flexie ale membrelor, leziuni circulare la nivelul membrelor;
  • arsurile care depăşesc mai mult de 30 % din suprafaţa arsă indiferent de gradul de arsură;
  • arsurile de gradul III şi care depăşesc 10 % din suprafaţa corpului;
  • arsurile complicate cu fracturi şi cu distrugeri masive de ţesuturi moi;
  • arsuri profunde cauzate de substanţe acide sau de curent electric.

84

În funcţie de gradul de distrugere al ţesuturilor şi profunzimea arsurii se descriu patru grade:

Arsură de grad I → stratul superficial al pielii, epidermul. Se manifestă prin roşeaţa pielii, edem local, durere, frisoane. Arsura tipică de gradul I este eritemul solar, produs prin expunerea îndelungata şi neraţionala la soare. Durează  3 – 4 zile, după care roşeaţa scade fiind înlocuita de o pigmentaţie brună urmată de descoamatie.

Nu se ia in considerare in calcularea suprafetei arse.

Arsură de grad II → dacă leziunea produsă de arsură a străbătut stratul superficial al pielii şi a afectat şi al doilea strat (hipoderma), arsura este de gradul doi provocând apariţia flictenelor, vezicule (băşici) pline cu lichid gălbui, care nu este altceva decât plasma sangvină extravazata. Acest tip de arsură este provocat de lichide fierbinţi sau metale incandescente, care au acţionat o durată scurtă asupra pielii. Este cea mai dureroasă pentru că sunt atinse terminaţiile nervoase de la acest nivel.

Arsură de grad III → interesează dermul în totalitatea lui. Arsurile de gradul trei prezintă, de obicei, zone de culoare neagră. Flictenele au conţinut sangvinolent. Durerea nu mai este atât de intensă, poate să şi lipsească deoarece terminaţiile nervoase pot fi sau sunt distruse complet. Leziunile depăşesc grosimea pielii distrugând şi straturile mai profunde:grăsime, muşchi, vase, până la os.

85

Conduita de urmat

 Tipuri de arsuri

A. În cazul arsurilor provocate de flacără.

Important în aceste situaţii este oprirea cât mai rapidă a arderii cu jet de apă. Arsura trebuie răcita. Acest lucru este valabil şi pentru situaţiile când flacăra este deja stinsă, deoarece în acest moment arsura se poate propaga în continuare în profunzime. Se îndepărtează hainele pacientului cu condiţia ca acestea să nu fie lipite de piele iar manevra de dezbrăcare să producă distrugeri tisulare. Odată cu dezbrăcarea pacientului se va asigura protecţia acestuia de hipotermie

B. În cazul arsurilor provocate de substanţe chimice.

Aceste substanţe includ acizi tari cum este acidul de baterie sau baze puternice. Unele substanţe chimice produc leziuni chiar dacă sunt în contact cu pielea sau sau ochii pentru scurt timp.

Spălarea suprafeţei arse cu jet de apă în aceste situaţii trebuie să fie de o durată mai mare, pentru a fi siguri că se îndepărtează orice urmă de substanţă cauzatoare. Profunzimea arsurii este direct proporţională cu timpul de contact, de concentraţia substanţei şi proprietăţile substanţei.

Arsurile chimice la nivelul ochilor sunt extrem de dureroase şi produc distructii severe. Spălaţi cu blândeţe ochiul său ochii afectaţi cu apă, cel puţin 20 de minute, după care se transporta la spital.

C. În cazul arsurilor provocate de curentul electric

Important este îndepărtarea pacientului de sursa de curent (sau invers). Totdeauna se are în vedere posibilitaea leziunii la nivel de coloană cervicală (datorită mecanismului acţiunii). Se cauta poarta de intrare şi poarta de ieşire a curentului electric. Electricitatea cauzează leziuni interne majore mai frecvent decât leziuni externe.

Un curent electric puternic “coace” nervii, muşchii vasele sangvine şi organele interne. Pacienţii care au fost supuşi unui curent electric puternic pot prezenta de asemenea aritmii cardiace şi chiar stop cardiac şi deces.

Generalităţi:

Jetul de apă trebuie folosit numai pentru regiunile afectate.

Este interzisă folosirea cremelor, unguentelor, substanţelor uleioase.

Se folosesc pe cât posibil pansamente sterile sau cârpe foarte curate, umezite. Nu se pune gheaţă în contact direct cu tegumentul.

Se acoperă pacientul pentru a preveni pierderea de căldură.

Pentru că starea răniţilor să nu se înrăutăţească, trupurile lor au fost învelite cu folii speciale. Se numesc „folii de arşi” şi asigură o protecţie specială persoanelor care au suferit răni grave. Au două fete, una aurie şi una argintie. Pentru acoperirea arsurilor de grad mare se foloseşte partea aurie. Rolul este de transfer termic, adică ajuta la „scoaterea” temperaturilor ridicate din ţesut. În cazuri diametral opuse, de hipotermie, pe piele se pune partea argintie a foliei.

 

ar

Publicat în Curs Prim-Ajutor | Lasă un comentariu