CAPITOLUL IX. TRAUMATISMELE PARTILOR MOI

IX. TRAUMATISMELE PĂRŢILOR MOI

În funcţie de starea tegumentului traumatismele pot fi închise – contuzii – sau deschise – plăgi.

        1. Contuziile → traumatisme ce rezulta din acţiunea unui agent vulnerant mecanic, care produce leziuni tisulare, păstrând însa integritatea tegumentelor. În fuctie de forţă de acţiune al agentului vulnerant, contuziile pot fi superficiale, profunde sau mixte.

A. Echimoza → forma cea mai simplă de contuzie, ce apare datorită ruperii vaselor sangvine din ţesutul subcutanat ( apare ca o zonă roşie albăstruie, care în câteva zile îşi modifica culoarea, devenind vânata, apoi galben-verzuie ).  Echimoza poate fi un semn al unei fracturi, în special în cazul unei tumefieri semnificative. Prin urmare, în plaga închisă afectarea ţesuturilor moi apare sub tegument, dar suprafaţa acestuia est închisă.

B. Hematomul → o tumefiere dureroasă, de volum variabil, ce apare din cauza acumulării între ţesuturi sau organe, a unei cantităţi variabile de sânge, prin ruperea accidentală a unor vase sangvine mai mari.

 

2. Plăgile

Plăgile sunt leziuni produse de agenţi mecanici, fizici, chimici, produse prin contact fizic, ducând în final la lezarea tegumentului. În cazul plăgilor, o mare importanţă prezintă intervalul dintre producerea lor şi momentul aplicării primului tratament. Astfel, se considera o plagă recenta aceea căreia i se aplică tratament într-un interval de 6 – 8 ore de la producere ( plagă neinfectată ), peste acest interval majoritatea plăgilor fiind infectate.

Subiectiv, plăgile sunt marcate prin durere, obiectiv remarcam alături de prezenţa plăgii şi hemoragie de intensitate variabilă, care o însoţeşte. Clasificare:

După profunzime :

  • escoriaţii ( julituri ) → straturile superficiale ale pielii;
  • plăgi superficiale → tegumentul în întregime şi ţesutul subcutanat;
  • plăgi profunde → sunt afectaţi muşchii, vasele, nervii, oase, organe.

După modalitatea de producere:

  • penetrante → când se pătrunde într-o cavitate a corpului;
  • perforante → când străpung un organ cavitar ( inima, stomac, intestin );
  • transfixiante → străbat întreg diametrul cu două orificii: intrare – ieşire.
  • avulsia → ( plagă delabranta ) este o smulgere de ţesuturi. Partea avulsionata poate fi complet separată de corp sau poate rămâne ataşată de corp printr-un lambou tegumentar. Separarea completă a unui segment sau a unei extremităţi întregi se numeşte amputaţie traumatică. Orice porţiune amputată trebuie găsită, plasată într-o pungă de plastic curată, păstrată la gheaţă, şi transportată cu pacientul la spital pentru o posibilă reimplantare. Dacă  nu aveţi o pungă de plastic curată, folosiţi o mănuşă chirurgicală întoarsă. Apă cu gheaţă poate fi folosită pentru a păstra partea amputată la rece.

După agentul agresor:

  • plăgi contuze ( contuzii, vânătăi ) → cauzate de cădere sau de lovitura cu un obiect contondent, fără sfâşierea tegumentului;
  • plăgi zdrobite ;
  • plăgi tăiate;
  • plăgi sfâşiate ( laceraţii ) → plaga cu marginile anfractuoase (adânc şi cu neregularităţi), rezultată prin lezarea violenta a tegumentelor şi a ţesutului celular subcutanat subiacent.
  • plăgi înţepate → sunt produse de un obiect ascuţit ce penetrează tegumentul. Aceste plăgi pot provoca leziuni importante în profunzime, care nu sunt recunoscute imediat. Plăgile înţepate nu sângerează liber. Dacă obiectul ce a produs plaga intepataramâne pe loc, el se numeşte corp străin.
  • plăgi muscate;
  • plăgi împuşcate → un tip special de plaga înţepată. Gravitatea leziunilor produse prin împuşcare depind de tipul de armă şi de distanţa dintre armă şi victimă. Plagă împuşcată poate prezenta un orificiu mic de intrare dar să producă leziuni masive ale organelor interne. Plăgile împuşcate prezintă un orificiu de intrare şi un orificiu de ieşire. Orificiu de intrare este, de obicei, mai mic decât cel de ieşire.

→ oarbe ( unipolare, o singură rana la intrare );

→ bipolare ( două orificii: intrare şi ieşire, cel din urmă fiind mai mare .

 

3. Hemoragii

Hemoragia → scurgerea sângelui în afara sistemului vascular printr-una sau mai multe soluţii de continuitate, ca urmare a ruperii, tăierii, înţepării sau zdrobirii vaselor sanguine.

Cantitatea de sânge circulant din organism reprezintă aproximativ 1/ 13 din greutatea corpului ( între 5- 8 L ).

Organismul reacţionează la hemoragie prin vasoconstricţie → se realizează o distribuţie preferenţială a sângelui în anumite zone şi organe, în scopul protejării unor organe vitale.

Reducerea brutală a volumului de sânge circulant poate duce la moarte rapidă prin prăbuşirea circulaţiei sau colaps. Stagnarea circulaţiei sângelui spre inima provoacă stop cadiac.

       După tipul vasului lezat poate fi:

  •  arterială: în care sângele este de culoare roşu deschis, bine oxigenat şi ţâşneşte ritmic, sincron cu bătăile inimii;
  •  venoasa: sângele de culoare roşu închis ( mai puţin oxigen, mai mult CO2 ), se exteriorizează cu presiune constantă, relativ modestă;
  •  capilara: este o hemoragie difuză, fără a se identifica un vas de calibru mai mare ca sursa principală a hemoragiei;

În funcţie de sediul sângerării:

  •  externă: sângele se scurge în afară, printr-o soluţie de continuitate tegumentară ( plagă )
  • internă: sângele se acumulează într-una din cavităţile normale ale organismului:
    • hemotorax → în cavitatea toracică;
    • hemopericard → sacul pericardic ( care înveleşte inima );
    • hemoperitoneu → cavitatea abdominală;
    • hemartroza → în interiorul articulaţiilor;
    • hematom → sângele se scurg în ţesuturi, ieşind cu presiune din vasele de sânge şi formându-se o cavitate anormală prin strivirea sau împingerea ţesuturilor din jur, iar când sângele difuzează în straturile pielii se produce echimoza.
    • exteriorizata→ caracterizată prin hemoragie internă într-un organ cavitar, urmată de eliminarea sângelui la exterior pe cai naturale:
      • epistaxis → hemoragia mucoasei nazale;
      • hematemeza: eliminarea pe gură, prin vărsătura, de sânge amestecat cu cheaguri şi eventual resturi alimentare. În hemoragii puternice poate fi sânge roşu, proaspăt, nealterat, sau în sângerări reduse poate fi vărsătura cu aspect de zat de cafea ( când sângele stagnează în stomac ).
      • melena → exteriorizarea sângelui acumulat în tubul digestiv, prin defecaţie. Scaunul este lucios, negru, moale, de aspectul şi culoarea pacurei;
      • hematuria → reprezintă hemoragia la nivelul aparatului urinar, exteriorizat prin micţiune;
      • otoragia → din ureche;
      • rectoragia → din rect, acesta fiind afectat;
      • hemoptizia → din plămâni; sânge roşu viu, cu bule de aer, prin tuse.

După cantitatea de sânge pierdut, hemoragia poate fi:

  • mică: se pierde o cantitate de sânge până la 500 ml;
  • medie: se pierde 500 – 1000 ml de sânge şi apar următoarele semne: agitaţie, ameţeli în ortostatism;
  • mari: cantitea de sânge pierdută 1000 – 1500 ml iar semnele clinice sunt următoarele: paloare, tahicardie, transpiraţii reci, hipotensiune arterială, tahipnee;
  • cataclismice: pierderi de sânge de peste 1500 – 2000 ml, TA nemăsurabila, pacient inconştient.

 

4. Tratamentul plăgilor şi hemoragiilor

Anterior aplicării pansamentelor se efectuează toaletarea plăgilor:

- curăţarea zonei cu o compresă pornind de la marginile plăgii spre exterior;

- se dezinfectează pielea din jurul plăgii cu substanţe antiseptice: rivanol, tinctura de iod, alcool;

- îndepărtarea corpilor străini din plagă prin turnarea de apă oxigenată ( perogen ) sau cu o pensetă, dar nu ce este înfipt în rană ( se lasa acolo );

- dezinfectarea rănii ( rivanol, apă oxigenată ).

Tratamentul plăgilor urmăreşte prevenirea complicaţiilor şi obţinerea unei vindecări cât mai rapide şi de bună calitate. Consta din toaletă locală a plăgii şi pansarea lor.

Principiile de tratament ale plăgilor deschise:

→ controlul hemoragiei;

→ prevenirea suprainfecţiei plăgii;

→ stabilizarea părţii lezate;

→ stabilizarea oricărui corp penetrant.

 

A. Hemostaza

Oprirea sângerării poartă denumirea de hemostază. Ea poate fi spontană în cazul unor hemoragii mici, prin intervenţia mijloacelor proprii organismului, dar de cele mai multe ori este necesară intervenţia altor persoane, care să realizeze hemostază.

Hemostaza este procesul biologic de protecţie a organismului împotriva hemoragiei şi a trombozei. Ea presupune un ansamblu complex de procese la care participa într-o ordine cronologică bine definită, factori ce ţin de vase, ţesuturi, celule, precum şi factori umorali sub acţiunea unor fine mecanisme de reglare şi control, al căror scop este în condiţii normale echilibrul hemostatic. Sunt două faze ale hemostazei:

1. Hemostaza primară → răspunsul imediat la leziunea vasculară este vasoconstricţia reflexă şi formarea cheagului trombocitar instabil. Prin vasoconstricţia locală se limitează fluxul sanguin către aria lezată.

Dopul plachetar este insuficient pentru a conferi un control pe termen lung asupra sângerării, necesitând stabilizarea în cursul hemostazei secundare.

2. Hemostaza secundară → în paralel cu formarea dopului plachetar, leziunea vasculară declanşează începutul unei cascade secvenţiale care prin amplificare va conduce la formarea unui dop stabil de fibrina, care obstruează vasul lezat şi determină hemostază.

Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.

Controlul hemoragiei externe

Sunt trei tipuri de hemoragie externă: capilara, venoasa, arterială.

Cel mai des tip de hemoragie externă întâlnit este hemoragia capilară. În acest tip de hemoragie, sângele “bălteşte” ( tăietura la nivelul unui deget ). Hemostaza se realizează prin presiune directă la nivelul plăgii.

În cazul hemoragiei venoase, sângele se exteriorizează în flux continuu. Sângerarea dintr-o vena de calibru mare poate fi extrem de periculoasă, ducând la exagvinare şi deces. Hemostaza se realizează prin presiune directă asupra plăgii.

Cea mai periculoasă hemoragie este hemoragia arterială. Sângerarea arterială este pulsatila, ţâşnind din plaga la fiecare contracţie a inimii.

Presiunea în artere este mult mai mare ca în vene sau capilare, de aceea o sângerare arterială necontrolată duce la deces în scurt timp. Hemostaza se realizează prin presiune directă, sau prin presiune pe punctele de presiune ( compresia directă a unei artere pe un plan osos ).

Deoarece mulţi pacienţi mor din cauza exangvinarii rapide, este esenţial să ştiţI um se controlează o hemoragie externă.

 

Există trei metode prin care se poate realiza hemostaza:

a) Aplicarea presiunii directe pe plaga → majoritatea hemoragiilor externe pot fi controlate aplicând presiune directă pe plaga. Aplicaţi un pansament uscat steril, direct pe plaga şi apăsaţi cu mâna ( cu mănuşa chirurgicală ).

Pansamentul compresiv → una din cele mai eficiente metode folosite pentru a realiza o hemostaza provizorie.

Plasaţi compresă pe plaga, dar fără a atinge suprafaţa acesteia care va veni în contact direct cu plaga. Dacă sângerarea continua, amplasaţi o a doua compresa peste prima. Nu îndepărtaţi niciodată prima compresa deoarece formarea de cheaguri de sânge a început şi nu trebuie întreruptă. Dacă sunteţi mulţumiţi de pansament, începeţi să efectuaţi pansamentul compresiv.

În lipsa unui pansament steril se poate folosi pentru a pune pe plaga o batistă, o cârpa curată, peste care se strânge pansamentul circular ( faşă ).  După ce aţi terminat de bandajat, asiguraţi-vă că acesta nu aluneca. Lipiţi sau legaţi capătul liber al pansamentului. Exersaţi aceste tehnici pentru diferite părţi ale corpului. Deşi, în general, pansamentul este uşor de aplicat, exista şi părţi ale corpului unde acest lucru poate fi mai dificil.

 

b) Ridicarea membrului → dacă presiunea directă nu opreşte hemoragia de la nivelul unei extremităţi, ridicaţi membrul traumatizat, menţinând presiunea directă. Ridicarea membrului, împreună cu presiunea directă, vor opri în mod normal o hemoragie severă.

 

c) Aplicarea presiunii în punctul de presiune → dacă combinaţia de presiune directă şi ridicarea membrului afectat nu opreşte sângerarea, va trebui să controlaţi indirect sângerarea: comprimarea unei artere mari pe un plan osos.

Comprimând o arteră pe un plan osos veţi obţine acelaşi efect ca atunci când călcaţi un furtun de apă. Deşi sunt mai multe puncte de presiune, punctul de presiune al arterei brahiale şi punctul de presiune al arterei femurale sunt cele mai importante.

Compresiunea corect executată pe vasul rănit trebuie să se aplice deasupra rănii în cazul unei hemoragii arteriale şi sub plaga în cazul unei hemoragii venoase, ţinând cont de sensul circulaţiei.

Ex : la carotida, se ţine sub rana fiindcă sângele urca, la femur ( arterială ) deasupra rănii, căci sângele coboară în membru.

Dacă este efectuată corect, această tehnică ( în combinaţie cu presiunea directă şi ridicarea membrului ) va opri imediat orice hemoragie distal de punctul de aplicare.

 

!! Garoul → nu se reomanda aplicarea lui.

Aplicat incorect, el poate determina creşterea hemoragiei. Garoul nu este aproape niciodată necesar pentru controlul unei hemoragii. Trebuie să vă concentraţi asupra combinaţiei dintre presiunea directă, ridicarea membrului şi punctele de presiune pentru hemostază. El este o bandă elastică sau un tub, de obicei din cauciuc, care serveşte la întreruperea temporară a circulaţiei sângelui într-o regiune a corpului, pentru oprirea unei hemoragii, prin comprimarea arterei principale a unui membru.

Însă dacă este imperios a se aplica garoul ( amputarea unui membru) trebuie să cunoaştem anumite reguli importante în aplicarea acestuia.

Aplicarea garoului → ultima variantă la care apelăm. Garoul poate fi improvizat folosind curea, cravata, fular, sfoară, etc. Se foloseşte doar în cazuri extreme şi în situaţia în care hemoragia nu se putea controla prin alte metode ( amputaţie de membru ). Important este oprirea hemoragiei fără a comprima excesiv ţesuturile. Garoul, odată cu oprirea sângerării, produce oprirea circulaţiei sângelui în porţiunea de membru situată dedesubtul lui. Din această cauză menţinerea sa mai mult de 2 ore poate duce la complicaţii deosebit de grave.

Totdeauna la montarea unui garou trebuie ataşat un bilet, care însoţeşte bolnavul, şi pe care se notează obligatoriu următoarele date: nume, prenume, ora exactă a aplicării garoului. Din 15 – 15 minute se slăbeşte puţin garoul pentru a permite irigarea segmentului de membru subiacent.

Locul aplicării garoului diferă după tipul hemoragiei: venoasa, sângele curgând de la periferie spre inima, acesta se plasează distal, sub nivelul plăgii ( dacă sângerarea continua, înseamnă că a fost afectată o arteră); arterială, garoul se plasează proximal ( deasupra plăgii ), sângele curgând de la inima spre periferie.

Garoul se aplică acolo unde vasul este mai la suprafaţă şi trece peste un plan osos:

  • la rădăcina braţelor  ( patru degete sub subţioara – axila );
  • la rădăcina coapsei  ( la nivelul stinghiei, pe interior, în dreptul testiculelor ).

În aceste două locuri sângerarea se opreşte, indiferent la ce nivel al membrului e plagă şi indiferent de tipul hemoragiei ( arterială sau venoasa ).

! Nu se aplică garou la antebraţ sau gamba !

Aplicarea corectă a garoului duce la oprirea imdediata a sângerării dacă este afectată o arteră sau după 2-3 minute dacă este afectată o venă.

Ridicarea garoului se face doar în condiţii de spital şi de personal competent.

 

B. Materiale

a. Compresa → bucată de material care este aplicată direct pe plagă pentru a opri hemoragia şi a împiedica comtaminarea ulterioară a plăgii. Odată plasat, se aplică asupra sa presiune directă pentru a controla hemoragia

b. Pansamentul → folosit pentru a menţine pe loc compresa. În prespital sunt utilizate două tipuri de pansament: rola şi pansamentul triunghiular. Rola este uşor de aplicat în jurul oricărei părţi a corpului.

Pansamentul triunghiular are, de obicei latura de 40 cm. Poate fi folosit ca atare, sau poate fi împăturat. Rola este mai uşor de fixat, dar pansamentul triunghiular este utilizat cazul plăgi scalpului, toracelui, sau spatelui. Hemostaza definitiva se obţine prin obliterarea permanentă şi definitivă a vasului care sângerează. Cel mai folosit procedeu fiind prin ligatura cu fire.

C. Efectuarea pansamentelor

Se aplică diferenţiat după regiunea anatomică:

La cap, pansamentele se realizează cu ajutorul feselor, tipică pentru acest segment fiind capelina care începe cu 2 ture circulare trecute pe frunte, deasupra sprâncenelor, pavilioanelor urechii după care se trece succesiv înainte şi înapoi ( spre rădăcina nasului şi spre ceafa ), de mai multe ori, până când acoperă tot capul. Capetele feselor se fixează apoi cu câteva ture circulare.

Dacă pacientul are un traumatism la nivelul capului, coloana şi măduva spinării ar putea fi de asemenea afectate. Mişcaţi capul cât mai puţin posibil şi stabilizaţi gâtul. În cazurile cu traumatism cranian, evaluaţi întotdeauna starea de conştientă a pacientului.

Monitorizaţi cu atenţie căile aeriene şi respiraţia pacientului şi protejaţi coloana vertebrală.                                                                               

                             

Pentru nas, barbie, ochi şi urechi se realizează aşa numitul pansament în praştie, cu ajutorul unei fâşii de tifon de 30 – 50 cm, despicata la capete, cu o parte centrală nedespicată, care se aplică la nivelul plăgii, legând capetele tăiate încrucişate.

                                        

La nas hemoragia poarta numele de epistaxis pot aparea datorita unui traumatism sau a unei tensiuni sangvine ridicate.

Când se suspecteaza o laceratie oculara, acoperiti intreg ochiul cu un tamponament compresiv uscat. Pozitionati pacientul intins la orizontala si transportati-l la cea mai apropiata unitate medicala.

Ocazional, poate exista si un obiect penetrant in ochi. Pozitionati imediat pacientul pe spate si acoperiti ochiul traumatizat cu o compresa si un pahar de hârtie incât obiectul penetrant sa nu se miste. Bandajati ambii ochi. Acest lucru este important, deoarece ochii se misca impreuna, si daca pacientul incearca sa se uite la ceva cu ochiul sanatos, ochiul traumatizat se va misca si el putând agrava leziunea. Transportati pacientul la spital.

La nivelul toracelui şi abdomenului se face în funcţie de tipul plăgii şi localizare. În cazul plăgilor penetrante  aflat la nivelul toracelui ( pneumotorax ) folosim comprese de dimensiuni mai mari decât plaga şi-l vom fixa cu benzi de leucoplast pe trei laturi. A patra latura se lasa liber, nefixata, permiţând pansamentului să funcţioneze ca o supapă. În timpul inspirului, când toracele se destinde, pansamentul se v-a lipi de torace nepermiţând intrarea aerului.

În timpul expirului, când toracele revine, pansamentul se depărtează de peretele toracelui, permiţând ieşirea aerului şi la acest nivel. Se numeşte pansament ocluziv în trei laturi. (pg. 380).

Dacă un plămân este perforat, aerul din el iese, iar plămânul se colabează ( nu mai poate funcţiona la capacitatea lui normală ). Pacientul poate tuşi sânge roşu aprins.

Pentru a menţine presiunea aerului la nivelul plămânului, primul dumneavoastră gest este să acoperiţi orice plaga deschisă a toracelui cu un material impermeabil pentru aer, închizând-o ermetic. Folosiţi pentru această ambalaj plastic de la produsele medicale pe care le aveţi la îndemână, folie de aluminiu, folie de plastic. Orice material ce va etanşeiza plaga este suficient şi eficient. ( pg. 328 )

Plămânii şi partea internă a cutiei toracice sunt căptuşite de un strat  subţire, numit pleura, care  prezintă două părţi:

Pleura viscerală: un strat subţire de ţesut care acoperă suprafaţa ambilor plămâni;
-  Pleura parietală: un strat subţire de ţesut care căptuşeşte partea interioară a cutiei toracice, partea superioară a diafragmei şi pericardul;

Pneumotoraxul ( plămâni colabaţi ) → rezultatul acumulării de aer în spaţiul dintre plămâni şi peretele toracic, în aşa numitul spaţiu pleural. Aerul poate pătrunde în pleură fie plecând de la bronhii, fie de la peretele toracic. Cu cât cantitatea de aer acumulată în cavitatea pleurală creşte, cu atât creşte şi presiunea exercitată asupra plămânilor, determinând colapsul. Colapsul împiedică plămânii să se destindă adecvat în momentul inspiraţiei, determinând scurtarea respiraţiei şi junghi toracic. erul poate pătrunde în pleura fie plecând de la bronhii, fie de la peretele toracic.

       Formele de pneumotorax:
a) Spontan când apare fără a exista un traumatism toracic în antecedente:

pneumotoraxul spontan primar ( idiopatic ) – apare brusc, în plină stare de sănătate, la un pacient necunoscut ca fiind purtătorul unei afecţiuni pulmonare. de obicei produs prin ruptura bulelor apicale subpleurale, chisturi mici, dispuse în sau imediat sub pleura visceralã. Pneumotoraxul spontan primar apare aproape exclusiv la fumãtori, ceea ce sugereazã cã existã într-adevãr o suferinþã pulmonarã subclinicã.

pneumotoraxul spontan secundar – apare brusc la un pacient cu boala pulmonară cunoscută  ( bronhopneumonie cronică obstructivă, infecţii, cancere );
b) Traumatic atunci când a avut loc un asemenea eveniment în trecut:

→ pneumotoraxul deschis apare atunci când peretele toracic este traumatizat, astfel încât există un orificiu intre exterior şi spaţiul pleural.

→ pneumotoraxul închis apare atunci când aerul pătrunde din pulmonul rănit în spaţiul pleural sau când se deschide temporar un orificu  de legătură cu exteriorul.

Un astfel de orificiu temporar se poate realiza fie prin traumatisme cu ace, fie prin manevre medicale (puncţie pleurală, instituirea unui cateter venos central, pneumotrorax iatrogen). De asemenea, plămânii pot fi traumatizaţi printr-o coastă ruptă.

Pneumotoraxul în tensiune este o complicaţie gravă, care se poate dezvolta cu orice pneumotorax. Dacă aerul nu poate ieşi şi continuă să se adune, presiunea crescută din cavitatea pleurală poate împinge inima şi vasele sanguine într-o parte şi alta a pieptului. Atunci când această schimbare are loc, sunt determinate scăderi semnificative ale tensiunii arteriale. Aceasta este o cafectiune care pune viaţa în pericol şi necesită îngrijire medicală imediată.

Ventilaţia asistată, manevrele de resuscitare cardiopulmonara şi manevrele din timpul unei anestezii pot provoca pneumotoraxul iatrogen prin supradistensia directă a alveolelor.

Dacă plămânii se dilata în mod normal, aceste foite parietale sunt lipite, unite de un film de lichid cu rol de lubrifiere. Datorită acestui fapt, plămânii sunt foarte apropiaţi de peretele toracic, dar cu toate acestea se mişca fără frecare în timpul mişcărilor respiratorii. Foitele parietale sunt atât de subţiri, încât în mod normal nu sunt vizibile la radiografia toracică.

Pansament pentru pneumotorax ( stanga ) si pansament ocluziv in patru laturi in dreapta  (  plaman sau abdomen perforat )

Pneumohemotorax → sânge şi aer. În caz de hemopneumotorax, se va monta un tub de dren în partea superioară a hemitoracelui, pentru evacuarea aerului, iar celălalt în partea inferioară a hemitoracelui respectiv, pentru drenarea sângelui.

Dacă avem o plagă abdominală vom folosi pansament pe care de această dată îl vom fixa pe toate cele patru laturi. Dacă plaga este complicată cu evisceraţie ( ieşirea organelor abdominale în exterior ) vom folosi un pansament umed, pentru a evita necrozarea intestinelor. Poziţionaţi pacientul în decubit dorsal (culcat pe spate) cu genunchii îndoiţi, pentru a relaxa musculatura abdominală.

La membre pansamentele se realizează cu ajutorul feselor circulare, în spirală. Se începe din partea subţire spre cea groasă.

Dacă plaga este produsă de un corp contondent, care se afla încă în plaga, se lasa acolo, va fi imobilizat în poziţia găsită şi se transporta de urgenţă la spital.

Dacă obiectul înfipt este mic şi nu iese mult din rana :

- se acoperă rana şi obiectul cu o compresă;

- se face un bandaj inelar ce înconjoară rana şi obiectul;

- se înfăşoară cu o fasă fără a presa.

 În cazul unui segment amputat parţial :

-  se menţine partea amputată parţial cât mai aproape de poziţia anatomică;

- se acoperă zona cu pansamente şi se sprijină segmentul.

Plăgile la organele genitale

Organele genitale au o vascularizaţie importantă, atât la sexul feminin cât şi lacel masculin. Traumatismele genitale sunt frecvent asociate cu hemoragie severă. Aplicaţi presiune directă la nivelul plăgii genitale, cu o compresă uscată, sterilă. Presiunea directă opreşte de obicei hemoragia.

Plăgile extremităţilor

Pentru toate plăgile deschise ale extremităţilor, aplicaţi o compresă sterilă uscată pe leziune şi un bandaj compresiv deasupra. Ridicarea membrului traumatizat determina scăderea hemoragiei şi a tumefacţiei.

 

5. ARSURI

Arsurile sunt accidente provocate de căldură sub diferite forme, agenţi chimici, electricitate şi iradiaţii.

Arsurile termice se datoresc căldurii, care poate acţiona prin: flacără, lichide cu temperatură înalta, metale încălzite, gaze sau vapori supraîncălziţi, corpi solizi incandescenţi.

Arsurile chimice sunt produse de unii acizi ca: acid azotic, clorhidric, sulfuric, oxalic, etc sau de substanţe alcaline: hidroxid de sodiu, de potasiu, de calciu, amoniac gazos, etc.

Arsurile electrice se datoresc contactului cu un conductor electric aflat sub tensiune.

Arsurile prin radiaţii – produse de razele solare, raze ultraviolete, etc.

Clasificare arsurilor se face în funcţie de: suprafaţă, profunzime şi tipul arsurii.

Bilanţul lezional al pacientului ars se face în funcţie de suprafaţa arsă şi de gradul de profunzime al arsurii.

Pentru calcularea suprafeţei arse se foloseşte regulă lui Wallace numită şi regula lui 9.

Prin această regulă se poate exprima în procente suprafaţa arsă a fiecărui segment de corp, care sunt exprimate cu cifra 9 sau multiplu de nouă.  Astfel, avem : cap – 9 %, trunchi – 36 % ( 18 % fata, 18 % spate ), membru superior – 9 % fiecare mebru în parte, membru inferior – 18 % fiecare membru în parte, organe genitale – 1 %.

În cazul nou – născutului : cap – 18%, trunchi – 36%, membru superior – 9%, membru inferior – 14%.

De exemplu: arsura unui braţ reprezintă 9% iar a întregului membru inferior este de 18%. Total, arsură a afectat 27% din suprafaţa corpului.

 

Localizări periculoase şi arsuri grave sunt:

  • fata, gâtul pentru că arsurile la acest nivel pot fi urmate de complicaţii la nivelul aparatului respirator;
  • toate arsurile care sunt în apropierea fetei (pleoape), mâinii, peroneului, zonele de flexie ale membrelor, leziuni circulare la nivelul membrelor;
  • arsurile care depăşesc mai mult de 30 % din suprafaţa arsă indiferent de gradul de arsură;
  • arsurile de gradul III şi care depăşesc 10 % din suprafaţa corpului;
  • arsurile complicate cu fracturi şi cu distrugeri masive de ţesuturi moi;
  • arsuri profunde cauzate de substanţe acide sau de curent electric.

În funcţie de gradul de distrugere al ţesuturilor şi profunzimea arsurii se descriu patru grade:

 

Arsură de grad I → stratul superficial al pielii, epidermul. Se manifestă prin roşeaţa pielii, edem local, durere, frisoane. Arsura tipică de gradul I este eritemul solar, produs prin expunerea îndelungata şi neraţionala la soare. Durează  3 – 4 zile, după care roşeaţa scade fiind înlocuita de o pigmentaţie brună urmată de descoamatie.

Arsură de grad II interesează epidermul pe care-l decolează de derm provocând apariţia flictenelor, vezicule ( băşici ) pline cu lichid gălbui, care nu este altceva decât plasma sangvină extravazata. Acest tip de arsură este provocat de lichide fierbinţi sau metale incandescente, care au acţionat o durată scurtă asupra pielii. Este cea mai dureroasă pentru că sunt atinse terminaţiile nervoase de la acest nivel.

Arsură de grad III interesează dermul în totalitatea lui. Flictenele au conţinut sangvinolent. Durerea nu mai este atât de intensă, poate să şi lipsească deoarece terminaţiile nervoase pot fi sau sunt distruse complet. Leziunile depăşesc grosimea pielii distrugând şi straturile mai profunde : grăsime, muşchi, vase, până la os.

Arsură de grad IV interesează toate straturile pielii, apare necroză ( moartea celulelor ). Include distrugerea ţuţurilor struţurilor, inclusiv os.

Primul ajutor în cazul pacienţilor care au suferit o arsură respecta princiipiile deja discutate. Siguranţa salvatorului este primul lucru de care trebuie să ne asigurăm. Controlul nivelului de conştientă şi evaluarea funcţiilor vitale conform protocolului ABC sunt şi ele valabile.

 Tipuri de arsuri

A. În cazul arsurilor provocate de flacără. Important în aceste situaţii este oprirea cât mai rapidă a arderii cu jet de apă.  Arsura trebuie răcita. Acest lucru este valabil şi pentru situaţiile când flacăra este deja stinsă, deoarece în acest moment arsura se poate propaga în continuare în profunzime. Se îndepărtează hainele pacientului cu condiţia ca acestea să nu fie lipite de piele iar manevra de dezbrăcare să producă distrugeri tisulare. Odată cu dezbrăcarea pacientului se va asigura protecţia acestuia de hipotermie

B. În cazul arsurilor provocate de substanţe chimice. Aceste substanţe includ acizi tari cum este acidul de baterie sau baze puternice. Unele substanţe chimice produc leziuni chiar dacă sunt în contact cu pielea sau sau ochii pentru scurt timp.

Spălarea suprafeţei arse cu jet de apă în aceste situaţii trebuie să fie de o durată mai mare, pentru a fi siguri că se îndepărtează orice urmă de substanţă cauzatoare. Profunzimea arsurii este direct proporţională cu timpul de contact, de concentraţia substanţei şi proprietăţile substanţei.

Arsurile chimice la nivelul ochilor sunt extrem de dureroase şi produc distructii severe. Spălaţi cu blândeţe ochiul său ochii afectaţi cu apă, cel puţin 20 de minute, după care se transporta la spital.

C. În cazul arsurilor provocate de curentul electric important este îndepărtarea pacientului de sursa de curent ( sau invers ). Totdeauna se are în vedere posibilitaea leziunii la nivel de coloană cervicală ( datorită mecanismului acţiunii ). Se cauta poarta de intrare şi poarta de ieşire a curentului electric. Electricitatea cauzează leziuni interne majore mai frecvent decât leziuni externe.

Un curent electric puternic “coace” nervii, muşchii vasele sangvine şi organele interne. Pacienţii care au fost supuşi unui curent electric puternic pot prezenta de asemenea aritmii cardiace şi chiar stop cardiac şi deces.

Generalităţi:

•    Jetul de apă trebuie folosit numai pentru regiunile afectate.

•    Este interzisă folosirea cremelor, unguentelor, substanţelor uleioase.

•   Se folosesc pe cât posibil pansamente sterile sau cârpe foarte curate, umezite. Nu se pune gheaţă în contact  direct cu tegumentul.

•    Se acoperă pacientul pentru a preveni pierderea de căldură.

Pentru că starea răniţilor să nu se înrăutăţească, trupurile lor au fost învelite cu folii speciale.Se numesc “folii de arşi” şi asigură o protecţie specială persoanelor care au suferit răni grave. Au două fete, una aurie şi una argintie. Pentru acoperirea arsurilor de grad mare se foloseşte partea aurie. Rolul este de transfer termic, adică ajuta la “scoaterea” temperaturilor ridicate din ţesut. În cazuri diametral opuse, de hipotermie, pe piele se pune partea argintie a foliei.

About Veritas

" E greu sa spui adevarul, sa-l asculti e si mai greu, iar sa-l faci inteles e cel mai greu." Un om aflat in cautarea adevarului.
This entry was posted in Prim-ajutor. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s