Simplitate și existență

   Existența nu are nici o problemă.  Probleme avem noi, probleme ne facem noi, agitația este în noi. Viața însă, conține zarva bucuriei și pe aceasta trebuie să  învățăm să o distingem cu mai mare claritate. Să devenim conștienți de bucuria care ne înconjoară ca un val protector și ne însoțește la fiecare pas.

   Este în existența noastră un fel simplu, extrem de banal, aproape tăcut al bucuriei. Dar noi căutam mai mult și mereu departe de sursă, de esență, de simplitate.

   Noi avem gustul aventurii și gustul complicației și, prin aceasta, devenim complici iluziilor noastre. Căutam comorile prețioase precum eroii miturilor, pentru a afla la final că tot ce-i prețios este în tine mereu: viața, existența, fiecare clipă.

   Păsările știu mai bine decât noi să existe în bucurie și arborii, și florile, și pietrele, și soarele sunt, pur și simplu, în fiecare clipă, fără încrâncenare, fără nopți nedormite și fără mânie. Am putea să învățăm de la ele cum să fim. Căci în ele se ascunde psihologia sufletului divin și cunoașterea desăvârșită.

   De la ele putem învăța că a trăi este tot ce avem de făcut. Că a trai este mai bine decât a trai mai bine sau mai rău. Ființa, existența este cel mai mare miracol al nostru și tocmai de acest miracol nu suntem conștienți în întregime. Suntem vii, ne mișcăm într-o lume vie și plină de bucurie, dar aruncăm peste ea faptele și umbrele noastre așa încât, într-o zi, sfârșim prin a vedea urâtul făcut de noi ca fiind urâtul existenței.

Și atât, să învățam și noi să ne bucuram pentru că suntem!

‎

Drumeție în Cinque Terre

Iubirea..asa cum ar trebui sa o intelegem

Prietenie – Partea II

Prietenia. Un cuvânt frumos care exprimă o stare de fapt și mai frumoasă.
Câți dintre noi suntem vrednici de a fi numiți prieteni ori sa ne bucurăm de prietenia cuiva? Trebuie să faci ceva anume ca să te poți numi prieten? Unde începe și unde se sfârșește o prietenie? Cu toții știm vorba: „Prietenul la nevoie se cunoaște”. Dar care este nevoia? Și dacă eu consider că cel de lângă mine are nevoie de mine, prin vorbele și faptele mele, însă acela spune că nu? Daca eu spun că el se înșală, iar el că nu? Dacă eu spun adevărul, iar el zice că mint? În fond, ce este prietenia?
Ca și dragostea, prietenia ia naștere printr-o chemare, printr-o atracție reciprocă și se fundamentează prin compatibilitatea dintre cei doi. Nu neapărat să gândească la fel. Oho, sunt atâția prieteni care au vederi diametral opuse în privința multor lucruri, dar, cu toate acestea, sunt foarte buni prieteni. Nu cred că există o regula generală cum se constituie și evoluează o prietenie. Poate fi un interes comun care, odată sfârșit, se încheie și prietenia. Poate fi teama de singurătate, alipirea de cineva doar de dragul de a avea o persoană în viața noastră, o persoană căreia să-i atribuim numele de prieten.
Prietenia, ca orice stare de fapt, trebuie să treacă testul autenticității. Așa cum fidelitatea și loialitatea reprezintă un test în relația amoroasă, tot așa și prietenia se poate „dovedi”, adică este susținută prin fapte ferme, repetitive, nu fugind și abandonând la primul semn de poticnire.
Dacă nu iți cunoști aproapele, nu poți fi prietenul său. Dacă nu îi cunoști bucuriile, pasiunile cât și temerile și neputințele sale, nu poți fi alături de el. Cei mai mulți dintre noi confundăm prietenul cu persoana care ne spune ce vrem să auzim. De cele mai multe ori, prietenul este acela care ne spune ce nu vrem să auzim, dar care ne folosește cu adevărat, căci prietenul îți va spune ce ai nevoie și va acționa in această direcție. Chiar dacă se înșală în aprecierea nevoilor tale, intenția să a fost bună și autentică, a fost deschis și direct cu ține, asta fiind un lucru mult mai de preț decât cineva care a aruncat o vorba, crezând că îți va plăcea cum sună, fără să aibă în vedere realul tău folos.
Fii ceea ce ești și spune ce gândești, pentru că cine va fi deranjat nu este important, iar cine este important nu va fi deranjat. Trebuie apreciat omul direct de lângă ține pentru că el este realist și îți va spune cum vede el lucrurile, chiar dacă se înșală. Prietenia nu se întemeiază exclusiv pe același mod de a gândi și același sistem de credințe. Important este să vezi ce te apropie și să întărești această legătură, căci tot timpul există ceva care ne desparte fiindcă, din fericire, suntem toți diferiți. Dacă ne-am concentra pe ce ne diferențiază, niciodată nu am lega prietenii.
Nu te schimba că să te placă cineva anume. Fii tu însuți și oamenii potriviți vor veni lângă ține. Cunoaște-te pe ține însuți, descoperă-ți calitățile, pasiunile, puterile și pune-le în valoare. Fii conștient de temerile și neputințele tale și încearcă cât poți de mult să le elimini sau să le estompezi. Dacă te cunoști pe ține și te manifești ca atare, fără să împrumuți comportamente, oamenii care sunt potriviți ție, vor veni lângă tine.
Nu te identifica cu un grup anume, fără să te cunoști pe ține, doar ca să alungi singurătatea. Foarte mulți dintre noi nu ne găsim locul printre oamenii din jurul nostru, poate și din pricina faptului că cei mai mulți nu ne arătăm cum suntem cu adevărat. Atunci, cum să știm cine este în compatibilitate cu noi, dacă nu ne manifestăm așa cum suntem noi cu adevărat? Arhicunoscutele măști purtate sunt cele de vină pentru suferința noastră pe care o acoperim. Masca este purtată fiindcă ne este teamă de ce vor zice cei de lângă noi când vor vedea cum suntem cu adevărat. De ce preferăm să fim pe un iaht luxos înconjurați de străini, străini fiind și noi față de noi înșine, decât să fim într-o barcă cu doi oameni lângă care ne simțim liberi?
Într-o prietenie te simți liber. Nu te reține nimic să fii tu însuți, fiindcă știi că celălalt te place așa cum ești și te apreciază pentru calitățile tale.
Într-o prietenie te simți în siguranță. Știi că acela îți va spune întotdeauna adevărul, știi că nu are nimic de ascuns. Chiar dacă greșește când spune ceva despre tine, tu știi că el a fost direct și deschis cu tine. Într-o prietenie, cel de lângă tine te cunoaște și se face cunoscut ție.
Într-o prietenie se trece peste orgoliu și se caută punctele comune.
Într-o prietenie nu contează cine face primul pas, ci să facă pașii împreună. Prietenia adevărată îți oferă libertate, stabilitate și acel sentiment de siguranță și liniște că nu ești singur.

Prietenie

Prieteni? Care prieteni? Cei care se fac că plouă când e soarele pe cer?
Care prieteni? Cei care sunt în viața ta doar din pricina unei conjuncturi? Apoi se termină „conjunctura”, te vezi cu ei pe stradă și nu zic nici „hei, salut!”.
Prieteni? Care prieteni? Cei din lista de Facebook, care dau like la postările tale? Dacă în asta se măsoară o prietenie sau este semn al prieteniei atunci dispar de pe Facebook.
Prieteni? Care prieteni? Cei care vor să audă din partea ta doar cuvinte frumoase, indiferent că sunt lingușitoare sau mincinoase? Cei care vor să le îndeplineșți așteptările la linia fixată de rigurozitatea și rigiditatea lor? Cei care vor să audă o minciună frumoasă și nu o dojană folositoare?
Prieteni, care prieteni? Cei care vor să aibă în jurul lor doar „positive vibe”?
Prieteni, care prieteni? Cei care, atunci când se „combină”, se „cuplează”, uită de ține până când le aduce aminte „mister” Facebook că e ziua ta? Bine că există Facebook, că altfel ar uita de ține complet (sic!)
Prieteni? Care prieteni? Cei care te aruncă la coșul amintirilor atunci când intră cineva în viață lor, cu coroana geloziei în frunte, decretând că „nu ai să te mai vezi cu el/ea? Iar tu ca un partener fidel, execuți întocmai?
Prieteni? Care prieteni? Cei care nu înțeleg că a avea o relație amoroasă, nu exclude prietenia? Fie ea și între un bărbat și o femeie.
Am ajuns cu concepțiile atât de încâlcite, că nu știm unde ne este capul și unde ne sunt picioarele.

„Prietene”

Fii acolo pentru oameni, chiar dacă nu e nimeni pentru tine. Asta nu înseamnă să te laşi pe tine pentru alţii.
Înseamnă să oferi necondiţionat, fără să ceri sau să aştepţi ceva în schimb.
Înseamnă să ajuţi pur şi simplu, independent de acţiunile altor oameni.
Fii blând, empatic şi plin de compasiune, chiar dacă lumea a fost crudă cu ține.

Fii sincer, chiar dacă multe lucruri frumoase sunt construite pe minciuni. Prietenia este locul unde înveţi să diferențiezi între lucrurile care te lasă gol și lucrurile care îți oferă însemnătate.

Fii recunoscător pentru oamenii care te vorbesc pe la spate, sunt falşi sau se poartă nedrept cu ține. Ei sunt cei care te fac să îi apreciezi mai mult pe cei care contează cu adevărat şi care îţi sunt prieteni.

Fii vulnerabil, chiar dacă societatea nu te place să fii așa. Asta nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă o puterea de a te arăta oamenilor așa cum eşti. O fiinţă minunată, cu emoţii și cu sensibilitate.

E plină lumea asta de durere… e atâta de multă încât curge râuri…
Într-o lume în care toți caută fericire depresia e în floare și tristețea ne acaparează tot mai mult și mai mult…
Am realizat în ultima vreme că cel mai mult le lipsesc oamenilor…umerii… da, umerii pe care să plângă…să-și verse puțin necazul și să se încarce de viață, căas-o poată lua de la capăt…
Așa a ajuns lumea de însingurată…

Am ajuns să ne placă numai cei veseli, numai cei fără probleme, numai cei frumoși. Iar când cineva ne spune că îl doare, îi întoarcem spatele să nu ne încarce cu probleme lui.

Pierdem vremea pe toate prostiile vieții dar nu dăm două minute să ascultăm pe cineva.
Cred că milostenia vremurilor de pe urmă va fi totuși timpul nostru dăruit aproapelui.
La toți vine o zi când parcă e prea mult, când crucea e prea grea. Timpurile par că ne depășesc, copiii nu ne mai ascultă, omul iubit parcă nu ne mai iubește. Am fost părăsiți, uitați, concediați când bolile au pus stăpânire pe trup. Și alte o mie de probleme. Și ai nevoie de cineva care să te asculte, să-ți fie alături, să-ți spună un cuvânt bun, să te cuprindă sau pur și simplu să-și deschidă brațele să poți plânge cu el.
Într-o lume în care se vorbește atât de mult despre dragoste și iubire devenim tot mai infatuați și plini de sine și nu ne mai putem dărui celui de lângă noi. E mare lucru să fii alături de un om în suferință, să-i spui un cuvânt bun, să-i dăruiești o speranță, să-l asculți și să uiți de tine pentru câteva minute, ore, zile și să te dăruiești în toate astea aproapelui tău.
Degeaba ai trăit o viață dacă, prin experiența acumulată, ți-e frică s-o dăruiești altcuiva. Până la urmă, ce e al tău nu se poate lua de la ține dar ceea ce oferi fără remușcări și resentimente, la tine se întoarce căci nimic nu se pierde! Atât ți-a mai rămas și ție, ca din ține să dai ca altora să fie de folos.

Cât poate face o clipă de dăruire aproapelui! Totul are preț pe lumea asta iar prețul dragostei este jertfa Omul care iubește își pune sufletul pe tavă celuilalt și îl slujește.
Asta e frumusețea dragostei căci nu le caută pe ale sale.

Așadar prietene, fii prieten!

Oportunitatea conflictului

   Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare din noi este unic. Din fericire, toti suntem diferiți. Fiecare dintre noi avem o perspectivă unică și diferită asupra lucrurilor. Nu exista doi oameni care să fie de acord asupra tuturor lucrurilor. Există ceva, o opinie, un principiu, un mod de a simți și a face, ce-i va diferenția și  care le va acorda unicitate. Da, unicitatea este ceea ce ne caracterizează pe fiecare dintre noi și ar trebui să luptam pentru aceasta unicitate, în ciuda tendinței agresive de uniformizare la care asistăm în contextul globalizării ce o vedem manifestându-se  în toate palierele socio-culturale.

   Mulți ar spune că tocmai aceasta diferențiere între noi reprezintă sursa conflictelor de orice natură, de la cele relaționale și intime până la  cele de nivel global, de afaceri de stat, cu toate implicațiile sale. S-ar crede că dacă toți am respecta aceleași reguli, dacă ne conformam întocmai ingerințelor unui organism supranațional și supracultural si, prin urmare, să avem aceeași viziune asupra lucrurilor, conflictele ar dispare.

   Poate asa este. Dar cu ce cost? Se pare că omul ar face orice pentru a-și garanta securitatea, chiar și a renunța la propria libertate și implicit la  propria personalitate, doar pentru a se simți în siguranță față de o amenințare reală sau inchipuită. Prin urmare, ce devine omul? De fapt, omenirea nu devine decât o masă amorfă, fără personalitate, fără caracteristici distincte, fără unicitate. Ușor de manevrat, ușor de condus.

Este firesc și în natura lucrurilor ca doi sau mai mulți oameni să aibă contradicții, diferende de opinii și abordări, de la cel mai mic nivel până la cel mai mare. Câte lucruri nu s-au aflat și inventat tocmai din pricina acestor conflicte de opinii? Fiindcă contradicția este o manifestare a cunoașterii, este o exprimare a naturii omului de a privi din perspective diferite un anumit fenomen sau principiu.

   Este firesc să evitam conflictele, certurile inutile, însă nu trebuie să alunecam spre extrema în care, de dragul păcii si „bunei ințelegeri”, să nu mai avem curajul de a vorbi sincer, direct și deschis, adică a spune lucrurilor pe nume, a spune ce credem și simțim cu adevărat. Chiar dacă așa riscam să naștem mici conflicte, mici dispute. Nu putem avea pretenția să credeam că într-o relație nu există certuri. Pe cât sunt de firești, pe atât sunt de benefice și necesare. Însă puțini sunt cei care văd oportunitata ce rezidă în aceste conflicte.

   Prin faptul că spunem ce gândim și dorim, riscând o cearta, un conflict, nu doar că ne eliberăm propria conștiințș, dar așa aflăm mai multe despre cel de lângă noi și implicit despre noi înșine. Nu putem să spunem: „Vai nu credeam ca noi ne vom certa vreodată!”. Și câți dintre noi spunem și credem asta. Câți dintre noi nu dorim cu ardoare și facem tot ce putem să evităm orice ceartă? E un lucru bun. Dar cu ce cost? Faptul că ținem în noi și nu spunem clar ce gândim și simțim, nu va face decât să se adune în noi, să se acumuleze frustrare. Gândurile neîmpartășite și dorințele neîmplinite nu vor face decât să se adune până când vor exploda ajungându-se la replici de genul: „Nu te știam așa! Credeam că te cunosc, etc.”

  Totodată, integritatea și stabilitatea unei relații se dovedește când este pusă la încercare în mod natural, când fiecare din cei doi este el însuși, se exprimă și manifestă ca atare. Bineînțeles, faptul că suntem diferiți, nu înseamnă să nu știm să ascultăm, să refuzăm să învățăm de la cel de lângă noi sau să nu admitem că trebuie să facem schimbări.

   În măsura în care omul este unic, tot așa este și in permanentă schimbare, fiindcă omul cât trăiește învață.

 În mijlocul unei dispute, tot ce contează este atitudinea, modul de a comunica. Pe lângă sinceritate și deschidere, aroganța nu are ce cauta în cadrul oricărui tip de relație.   Comunicarea trebuie să fie blândă, liniștită, directă si deschisă să fie un real dialog în care nu se vorbește „unul peste altul”. Trebie să vorbești abia când l-ai ascultat pe cel de lângă ține. Bineînțeles, asta trebuie să aibă loc reciproc.                                                                         În loc să fie o sursă de răcire, disputa sau conflictul ivit, trebuie să fie transformat într-o mare oportunitate în care cei doi devin mai intimi, mai apropiați, mai legați unul de altul. Câți dintre noi nu avem pretenția ca să nu fie nici o ceartă? Câți dintre noi dăm bir cu fugiții la prima neînțelegere ivită? Ar fi cazul să lăsăm poveștile gen Disney în care totul este perfect.

   Nu există perfecțiune, ci unicitate și tocmai în aceasta rezidă minunăția și taina omului: faptul că este diferit și trăiește în armonie cu cei din jurul său.

 Potrivirea în anumite aspecte ale vieții face ca doi oameni să se unească, însă ceea ce îi menține uniți este reprezentat de ceea ce ii deosebește unul de altul, adică propria unicitate. Ceea ce trebuie avut în vedere este compatibilitatea dintre cei doi parteneri iar asta se definește prin mixul echilibrat între potrivire și completare. Chimia ne învață că multe substanțe diferite, cu proprietăți distincte, odată amestecate rezultă un produs minunat.

 Trebuie înțeles că o relație constă în descoperire continuă, prin comunicare și prin „a fi așa cum ești„, fără a te ascunde, fără măști, fără a te feri să spui ce dorești că poate nu-i convine, doar ca să eviți o ceartă. Partenerul nu trebuie redus la o imagine preconcepută despre cum ar trebui să fie, ci el trebuie luat ca atare, așa cum este el și doar fiind tu însuți, el/ea la fel ca și tine, veți putea descoperi dacă sunteți compatibili.

   Da, este firesc să simți nevoia de spațiu, de o pauză pentru a te linișți, de a-ti pune ordine în gânduri, dar nu trebuie făcut așa ceva fără a exista comunicarea directă și deschisă între cei doi. Și tot așa, e firesc să fie o ceartă fiindcă nu toți dorim aceleași lucruri, nu avem aceleași gusturi, nu iubim și nu simțim să fim iubiți în același mod. Și da, este de dorit să fie o ceartă acum, la început, decât să acumulezi frustari și cuvinte nespuse care, odată rostite, vor fi prea șocante, neștiind „ de unde vin”, consternarea fiind maximă.

   Așadar, să privim conflictul ivit nu ca pe un final, ci ca pe o oportunitate. Oportunitatea de a fi mai apropiați unul de altul și o șansă de a ne cunoaște cu adevărat.

SITUAȚII CU VICTIME MULTIPLE

– pentru forțele de intervenție –

Ce este o situaţie cu victime multiple? (SVM)

Atunci când numărul victimelor este mai mare decât capacitatea de intervenție a echipajelor de intervenție.

Anumite S.V.M. sunt speciale (număr mare de victime afectate de eveniment), situație în care este necesară declanşarea unui plan special de intervenție (PLANUL ROȘU).

Tipuri de S.V.M.:

P.I. → incident cu victime multiple. Situație unică care prezintă un număr mic de victime (mai mic de 15) și care, în mod normal, poate fi foarte gestionat și preluat de echipele de salvare (ALPHA).

C.I. → situație care implică un raport inadecvat în timp între necesități și mijloace deoarece:

– numărul de victime este  în special foarte mare (peste 15);

– accesul pentru realizarea operațiuniilor este limitaT.

S.V.M. sunt adesea cauzate de:

• accidente de trafic: rutier, feroviar, aerian, maritim sau fluvial;
• incendii: incendii în blocurile de locuință, unități de îngrijire (spitale, azile),etc;
• prăbușiri de imobile sau explozii;
• accidente sociale: manifestări cu risc ridicat, agresiuni colective;
• acte de terorism;
• catastrofe naturale;
• accidente tehnologice;
• accidente biologice.

PRINCIPII DE ORGANIZARE

Pe parcursul unei intervenții cu victimele multiple → primii salvatori sunt depășiți de situație în fața numărului răniților și a gravității rănilor acestora.

Prima evaluare a intervenției este esențială → pentru declanșarea sosirii echipajelor de întărire adecvate, chiar dacă un plan de  intervenție predefinit a fost inițiat deja

Primii salvatori trebuie să își adapteze activitățile, cât mai eficienți cu putință. Pentru aceasta, vor realiza următoarele activități:

Evaluarea situației:

• scopul este acela de a estima riscurile existente sau previzibile și numărul de victime posibile și de a se stabili mijloacele suplimentare de intervenție necesare;
• informarea dispeceratului;
• acționarea prin aplicarea măsurilor de siguranță și de urgență adecvate.

În afara acțiunilor care trebuie să fie realizate de primii salvatori, organizarea tuturor măsurilor de implementare pentru a gestiona situația cu victime multiple respectă următoarele patru etape:

• recunoaștere și salvare;
• triaj și stabilizare inițială;
• îngrijiri medicale sau nu;
• evacuare.

Evaluare de ansamblu  a situației găsite. În acest scop trebuie să:

Să stabilească natura accidentului.

Identificarea semnelor de intoxicare care sunt direct vizibile:

• mai multe persoane prezintă simptome clinice identice (comă, tulburări de cunoștință, insuficiență respiratorie, tuse importantă, rinoree, hiper salivare, convulsii);
• animale bolnave sau moarte;
• mirosuri neașteptate;
• maladii colective.

Să caute existența unui pericol care amenință toate victimele și siguranța.

Să estimeze numărul și tipologia victimelor de la accident (arse, lovite, politraumatizate, intoxicate.

Punerea în aplicare a planului de salvare, prestabilit, solicitarea întăririlor necesare, inclusiv serviciile publice:

• adresa exactă pentru intervenție;
• natura dezastrului (explozie, foc, accident de trafic, accident tehnologic, prăbușire);
• numărul aproximativ și tipul de victime;
• accesul care trebuie asigurat cu prioritate pentru echipele de intervenție;
• zonă principală de derulare (ZDI) pentru acordarea primului ajutor.

Să extragă victimele din zona de pericol, atunci când acesta este persistent, dar și să regrupeze  victimele la distanță.

Să trieze victimele pe parcursul unei prime examinări rapide pentru a separa cazurile care prezintă o detresă vitală (UA) sau de alt tip (DCD sau UR).

Să încerce să limiteze fenomenele de panică.

Să evite evacuările dezorganizate.

Să regrupeze persoanele implicate în accident, dacă este necesar, într-un loc distinct față de cel în care se află victimele.

În funcție de amploare, o SVM poate prezenta situații specifice:

Acțiunile teroriste → in general provocate de explozii (vehicule sau colete capcană, acțiuni de tip kamikaze) în apropierea locațiilor cu concentrații mari de populații (gări, stații transport în comun) acest tip de acțiune este susceptibil de a implica un număr mare de victime.

Actele de natură chimică → în cazul în care primele echipe de intervenție constată că există semne de intoxicație, aceștia trebuie să:

– nu se angajeze imediat să salveze victimele;

– să solicite inițierea Planului Roșu dacă situația o impune;

– evitarea oricărui contact fizic, în măsura în care acest lucru este posibil;

– actele de natură radiologică;

– evacuarea prin dirijare verbală a persoanelor care se pot deplasa;

– extragerea de urgență a victimelor care nu se pot deplasa  din zonele periculoase;

–  regruparea persoanelor în zona controlată, insistând pentru staționarea acestora;

– semnalizarea rapidă că ați intrat la un anumit moment dat al intervenției, în zona contaminată.

Acte de natură biologică → acest tip de situație este în general urmare unui act de rea-voință, a cărui formă cea mai clasică este diseminarea unei pudre suspecte într-un colet sau plic. Obiectivul prioritar pentru echipajele de intervenție constă în a limita extinderea și transferul contaminării în alte locații și la alte persoane. Persoanele contaminate trebuie să fie preluate în mod special, pentru a se limita dispersia acestei contaminări.  Acest lucru se bazează în principal pe realizarea unei decontaminări și echiparea victimei în ținută adaptată, ulterior aceasta fiind evacuată la un spital specializat cu ajutorul unor vehicul special.

TRIAJUL MEDICAL ÎN CAZ DE ACCIDENT COLECTIV

Trebuie avuta in vedere siguranța echipelor de intervenție:

– protecția zonei;

– devierea traficului;

– semnalizarea și delimitarea perimetrului de intervenție;

– depistarea și combaterea riscurilor existente și potențiale.

Nu va asumați riscuri suplimentare.

MCI (incident în masă) → orice incident din care rezultă mai multe victime care nu pot beneficia imediat de resursele medicale necesare. Implică cel puțin 15 victime. Numărul victimelor pentru definirea incidentului cu victime multiple poate diferi în funcție de resursele care stau la dispoziție pentru fiecare zonă.

Statistici:

• 80% din victimele unui MCI se vor adresa singuri la o unitate medicală.
• Doar 10-15% din victimele unui MCI necesită spitalizare peste noapte.

Ce este triajul medical?

Este procesul prin care se sortează victimele unui accident, în grupe, bazat pe necesitatea acestora pentru îngrijiri medicale imediate şi transport.

Principii

Trebuie să avem în vedere nevoile de asistență medicală şi prioritățile la nivel individual.

Sortarea se bazează pe date medicale limitate.

Trebuie luate în considerare şi resursele disponibile.

3 axiome de urmat

• Faceți cel mai mult bine pentru cât mai mulți !
• Maximalizați folosirea resurselor disponibile !
• Nu mutați dezastrul !

Tipuri de triaj

Avem triaj primar (realizat de primele forte de intervenție), secundar (spital mobil) și terțiar (în unitățile spitalicești). Noi vom aborda prima categorie de triaj.

Triajul primar

Se utilizeaza panglici, etichete de triaj, fisa de catastrofa sau triajul verbal (modificat) – în cazul victimelor contaminate. Sunt mai multe categorii în funcție de gravitate:

Rosu-imediat → leziuni tratabile, amenințătoare de viață care necesită intervenție medicală rapidă.

Galben – Amânat → leziuni potențial serioase,dar care sunt destul de stabile ca să aștepte o perioadă scurtă până la tratamentul medical.

Verde – Minor → leziuni minore care pot aştepta şi o perioadă mai îndelungată pentru tratament medical.

Negru – Decedat → decedat sau încă cu semne de viață, dar cu leziuni incompatibile cu viaţa în condiții austere.

Albastru → contaminat.

Triajul S.T.A.R.T.  se traduce prin: Simple Triage And Rapid  Treatment

Este un procedeu rapid, simplu, uşor de utilizat, uşor de memorat și consistent.

Principii generale

Cereți întotdeauna ajutor !!!

Evaluarea şi tratamentul inițial nu trebuie să depășească 30 de secunde pentru fiecare pacient.

Trebuie să desemnați zone pentru cei triați: imediat (roşu), amânat (galben) şi minor (verde).

Zonele trebuiesc delimitate cu panglici corespunzătoare.

Procedura 

Primul gest – unul dintre paramedici va face triajul verbal – îndepărtați victimele care se mobilizează singure folosind instrucţii verbale (la accidente peste 15 victime):

Etichetaţi-i ca minore.

Direcţionaţi-i către zona de tratament pentru evaluare şi tratament (însoţit de un salvator – NU-I LĂSAȚI SINGURI !!!!).

Ceilalți doi paramedici își dor delimita teritoriul astfel încât să poată verifica aborda toată scena incidentului.

La restul victimelor verificaţi RPM.

RPM

R → Respiră?

NU →  Deschide CRS ( căile respiratorii superioare );

• nu îşi reia respirațiile – Decedat
• îşi reia respirațiile – Imediat

DA → Frecvența:

• peste 30 resp./min. – Imediat
• sub 30 resp./min. – treci la următorul pas

P → Puls?

Reumplere capilară:

• peste 2 sec. – Imediat
• sub 2 sec. – treci la următorul pas.

M → Status mental?

Execută comenzi simple?

• Nu (status mental alterat / inconştient)
• Da – Amânat (galben).

Numai 3 manevre de tratament sunt permise în triajul primar:

• Deschiderea CRS ( căile respiratorii superioare) cu aplicarea căii orofaringiene (Guedel);
• Hemostaza primară;
• Ridicarea membrelor.

Scopul triajului

A identifica şi transporta pacienții care au nevoie de tratament imediat.

Reevaluarea celor amânați şi ridicarea priorităţii la imediat dacă este necesar.

După terminarea triajului primar se raportează imediat numărul victimelor şi nivelul lor de triaj pentru punctul de comandă:

“Triajul pentru Comandă …. Avem 17 victime, 6 imediat, 7 amânat, 3 minor şi 1 decedat”.

Se raportează momentul în care toate victimele imediate au fost transportate.

Situaţii speciale de triaj medical

Triajul pacientului pediatric

Sistemul de triaj nu ține cont de fiziologia copiilor. Emoţiile pot influența triajul copiilor.

Sistemul START ignoră posibilitatea mai ridicată a apariției de apnee cu puls la copil (fereastră de salvabilitate). Frecvența respiratorie este mai ridicată la copii. Reumplerea capilară poate să nu reflecte corect statusul hemodinamic periferic în caz de temperaturi scăzute. Copii mai mici nu execută întotdeauna comenzile corect.

Dacă victima pare a fi un copil – folosiți metoda JumpSTART. Daca victima pare a fi un adult tânăr –  folosiți metoda START.

Triajul victimelor contaminate

Intră în zonă doar persoanele autorizate!

CONTAMINARE PREZENTĂ

Conduita de urmat (primul echipaj)

• Primul raport (confirmare dezastru);
• Inspecția locului;
• Delimitează zona;
• Triajul primar;
• Raportează rezultatul triajului.

 

Cele mai frecvente greșeli:

• Lipsa alertării;
• Lipsa triajului;
• Stabilizare primară lentă;
• Mobilizarea şi colectarea lentă a victimelor;
• Îngrijiri medicale necorespunzătoare, care consumă timp;
• Transport prematur.

CAZ  PRACTIC

Un autobuz de școală, care transporta copii de vârste diferite și însoțitorii acestora, este implicat într-un accident rutier. Autobuzul părăsește partea carosabilă prin alunecare și se răstoarnă într-un șanț.

SITUAȚII DIVERSE

  

 1. PERSOANA DECEDATĂ LA LOCUL INTERVENŢIEI

Dacă există semne că pacientul trăieşte la momentul sosirii la locul intervenţiei, trebuie începute manevrele terapeutice iniţiale. Persoanele decedate trebuie tratate conform legislaţiei în vigoare şi protocoalelor serviciului. În general, o persoană nu poate fi considerată de la început decedata în afara situaţiilor următoare:

Decapitare – însemnând separarea capului de corp. În această situaţie evident nu mai exista nici o şansă de salvare a pacientului.

Rigiditate cadaverică – rigidizarea temporară datorită contracturii musculare ce apare la câteva ore după deces. Prezenţa acesteia indica decesul pacientului şi inutilitatea manevrelor de resuscitare.

Descompunerea tisulară – apare după cel puţin o zi de la deces.

Lividitatile cadaverice – de culoare roşie sau violet, apar în porţiunile declive ale corpului.Sunt determinate de migraţia sângelui în ţesuturi şi sunt dependente de gravitaţie, poziţia cadavrului. Apar la câteva ore de la deces.

Dacă unul din aceste semne este prezent, pacientul poate fi considerat decedat.

2. SINDROMUL MORŢII SUBITE A SUGARULUI

Sindromul morţii subite la sugar (SMSS) reprezintă moartea sugarului cu vârsta sub 1 an, fără o cauză cunoscută. În mod obişnuit, decesul copilului survine în timpul somnului. SMSS este considerat cauza a morţii doar dacă moartea rămâne neexplicată şi după analize complete.

Sindromul morţii subite a sugarului nu este o boală sau afecţiune, ci diagnosticul pus atunci când un copil sub 1 an moare subit, iar cauza decesului nu este descoperită nici după investigaţii medicale complete.

 

3. EPIGLOTITA

Inflamaţia severă şi edemul epiglotei, nepermiţând aerului să treacă în trahee.

Epiglota este o stuctură cu aspect de clapă care acoperă orificiul traheal în timpul deglutiţiei (înghiţirii). În condiţiile inflamaţiei şi a edematierii acesteia orificiul traheal este închis şi în inspir, blocând astfel complet traheea şi implicit respiraţia. Epiglotita frecvent apare la copii între 3 – 6 ani.

La primă examinare copilul pare să aibă crup. Epiglotita este o urgenţă majoră, ameninţând viaţa copilului şi de aceea trebuie să recunoşti semnele specifice:

• copilul sta frecvent în şezut şi nu vrea să se întindă;
• nu poate înghiţi, saliva scurgândui-se din guriţa;
• copilul nu poate tuşi;
• este anxios şi înfricoşat, el ştie că ceva rău se întâmplă;
• copilul sta cu bărbia trasa înainte.

 

4. AFECȚIUNI CARDIACE

Inima trebuie să primească un nivel constant de oxigen prin intermediul sângelui sau dacă nu, va muri. Inima primește oxigenul printr-un sistem complex de artere cardiace (coronare). Atât timp cât sângele care circulă prin aceste artere continuă să furnizeze cantitatea optimă de oxigen, inima va funcționa normal.

În anumite situații, arterele coronare se pot îngustă, că rezultat al unui proces patologic numit arteroscleroză.

Arteroscleroza determină apariția de plăci de aterom (grăsime), care căptușesc peretele interior al arterelor. Ateroscleroza progresivă poate cauza angină pectorală, atacul de cord (infarctul miocardic acut) și chiar stopul cardiac. Afecțiune caracterizată prin îngustarea și distrugerea pereților arterelor, ca zată de depuneri de grăsime, arterele își pierd capacitatea de a se dilata și transporta sângele.

a). Angina pectorală

Când ateroscleroza progreseaza, se reduce fluxul de sânge oxigenat către inima ceea ce determină durere în piept. Durerea e cunoscută sub numele de angină pectorală sau simplu angină. Inima pur și simplu are nevoie de mai mult oxigen decât ii poate oferi o arteră coronară îngustată.

Când pacientul prezintă durere toracică primul lucru care trebuie facut este sa rogi pacientul sa descrie durerea. Angina este descrisă adesea că presiune sau senzație de greutate. Pacientul poate spune: mă simt că și când un elefant stă pe pieptul meu. Crizele anginoase sunt declanșate de un efort sau o emoție puternică. Durerea poate fi simțită în piept sau poate iradia fie în ambele mâini, coate, fie în gât sau mandibulă sau orice combinație din aceste zone. De obicei pacientul are respirații scurte și transpiră și este extrem de speriat și se teme de moarte.

Întrebați dacă pacientul a fost în prealabil diagnosticat și tratat pentru o afecțiune cardiacă.

Dacă pacientul prezintă o afecțiune cardiacă întrebați dacă are un medicament (tablete sau spray de nitroglicerină) pentru durerea anginoasă. Tabletă se pune sub limba sau în cazul sprayului se pulverizează 1 puf sub limba. Cel mai utilizat medicament este nitroglicerina și cel mai frecvent, pacientul și-a administrat deja o doză când ajungeți la el.

Observație: Nitroglicerina face că durerea anginoasă să dispară în cel mult 5 min. Dacă durerea nu se elimina după 5 min administrați o altă doză. Dacă durerea persistă după încă 5 min de la administrarea celei de a două tablete (sau al doilea puf) puteți să presupuneți că pacientul a făcut un atac de cord (infarct miocardic).

Conduita de urmat:

1. Liniștirea pacientului și interzicerea oricărui efort;
2. Oxigenoterapie pe mască;
3. Monitorizarea funcțiilor vitale: puls, respirații, tensiunea arterială, saturația de oxigen și urmărirea evoluției lor;
4. Pacientul va fi așezat în poziția semișezândă și transportat la cea mai apropiată unitate medicală.

b). Infarctul miocardic Acut (IMA, Atac de cord)

Atacul de cord sau infarctul miocardic apare atunci când una sau mai multe artere coronare sunt complet blocate.

Cele mai importante 2 cauze ale blocării coronarelor sunt: ateroscleroza severă și tromboza (un cheag de sânge denumit trombus, s-a format oriunde în organism și un fragment s-a oprit într-o arteră coronară).

Dacă o arteră coronară este blocată, porțiunea de miocard (mușchiul cardiac) irigată de acea arteră este privată de oxigen și moare.

Blocajul unei artere coronare determina imediat durere importantă. Durerea din angina pectorală și infarctul de miocard pot fi similare la început. Cei mai mulți pacienți descriu atacul de cord că o senzație de zdrobire, strângere că de menghină și durerea poate iradia în umărul și brațul stâng sau mandibulă. Pacientul prezintă respirații scurte, superficiale, este slăbit, transpirat, are grețuri și poate varsă. Durerea din atacul de cord persistă spre deosebire de durerea din angină pectorală, care rareori durează mai mult de 5 min.

Dacă zona mușchiului cardiac afectată prin blocarea coronarei este mare sau importantă, inima se poate opri. Sistarea completă a bătăilor cardiace este numită stop cardiac. Resuscitarea cardiorespiratorie trebuie începută de urgență în stopul cardiac. Cele mai multe atacuri de cord nu determina imediat stop cardiac.

Pentru a ajuta pacientul și a preveni stopul cardiac puteți ajuta astfel:

• Chemați personalul medical specializat;
• Vorbiți cu pacientul pentru a-l liniști;
• Așezași-l într-o poziție confortabilă, semișezândă, țineți-l de mână.

Frica pacientului de moarte nu face decât să-i înrăutățească durerea.

• Încercați să nu mișcați pacientul sau să-l mișcați cât mai puțin.

Este categoric interzis ca pacientul să se ridice să meargă, să facă eforturi.

•  Transportați pacientul la cea mai apropiată unitate medicală.

5. DIABETUL ZAHARAT

Diabetul zaharat reprezintă incapacitatea organismului de a metaboliza și folosi zahărul. Zahărul este alături de oxigen esențial în supraviețuirea celulelor. Organismul produce un hormon –insulină, care permite zahărului să pătrundă în celule, unde este utilizat că și combustibil.

Dacă organismul nu poate produce suficientă insulină celulele devin înfometate. Astfel, diabeticii au nevoie de insulină din exterior, prin injecții pentru a corecta acest  deficit; dar există și alt tip de diabet care se tratează cu tablete (medicamente orale). Această afecțiune este gravă, de aceea orice diabetic la care se modifică starea de sănătate trebuie tratat într-un spital.

Există 2 urgențe în diabet: șocul insulinic (hipoglicemia) și coma diabetică.

Hipoglicemia

Apare atunci când organismul are suficientă insulină dar nu are glucoza în sânge. De exemplu: un pacient iși face corect doza de insulină, însă nu mănâncă corespunzător sau face efort fizic intens care-i consumă glucoza. Astfel, nivelul glicemiei scade, această situație numindu-se hipoglicemie sau șoc insulinic.

Semnele și simptomele hipoglicemiei sunt similare cu cele din alte tipuri de șoc.

Reprezintă o urgență medicală, care se poate dezvoltă rapid, în câteva minute. Dacă nu este diagnosticat și tratat rapid pacientul decedează. Un pacient care are hipoglicemie poate semăna cu o persoană beată (nu e coerent).  O astfel de greșeală în diagnostic poate fi fatală.

Încercați să aflați de la pacient dacă este diabetic, dacă și-a făcut insulină și suspectați imediat o hipoglicemie pe care o puteți trata, dacă pacientul este conștient prin administrarea de lichide dulci care conțin zahăr sau miere. Fiți atenți ca lichidele să nu fie “sugar free” (fără zahăr) sau dietetice. Dacă pacientul este inconștient să nu introduceți lichide în gură pentru că pot fi aspirate în plămâni.

Acești pacienți au nevoie imediată de glucoză intravenos. Chemați personalul medical de urgență

Semnele și simptomele hipoglicemiei:

• paloare, transpirație, piele rece;
• puls rapid;
• amețeli, dureri de cap;
• grețuri, vărsături;
• confuzie, inconștiență;
• instalarea rapidă a simptomelor.

Atunci când ne aflăm în fața unui pacient inconștient este indicat să-i administrăm glucoză intravenos, chiar dacă nu cunoaștem cauza comei. Ea poate fi hipoglicemia și vom salva pacientul. Dacă cauza comei este alta, glucoza nu are cum să fie nocivă.

Conduita de urmat în fața diabetului zaharat:

• Evaluarea pacentului urmând secvențele ABC;
• Poziție laterală de siguranță în cazul pacientului inconștient, dar care respiră și are puls;
• Oxigenoterapie pe masca;
• Solicitați ajutor;
• Stabilirea GCS;
• La pacienții conștienți administrarea de lichide dulci care conțin zahăr sau miere;
• Monitorizarea funcțiilor vitale: puls, respirații, tensiunea arterială, saturația de oxigen și urmărirea evoluției lor;
• Transportul rapid la cea mai apropiată unitate spitalicească.

Coma diabetică

Coma diabetică apare atunci când organismul are glucoză în sânge, dar nu are și insulină.

Dacă un diabetic nu-și ia medicația mai multe zile, nivelul glicemiei crește foarte mult și nu există insulină care să o introducă în celule pentru metabolizare. Pacientul poate fi inconștient sau poate să mimeze o gripă sau o durere abdominală intensă; diagnosticul nu este foarte ușor; se poate confunda cu hipoglicemia. În cazul în care nu puteți preciza diagnosticul este mai bine să-i administrați lichide cu zahăr, deoarece ar îmbunătăți rapid starea unui pacient hipoglicemic și nu poate agrava starea unui pacient aflat în stare hiperglicemica.

Trebuie să transportați rapid pacientul la spital, chiar dacă nu puteți preciza diagnosticul; orice dezechilibru la un diabetic, fie hipoglicemie, fie comă hipoglicemica reprezintă o urgență. Aceste simptome pot fi însă și prima manifestare a unui diabet la un pacient încă nediagnosticat pâna în prezent. semnele și simptomele comei diabetice:

• istoric de diabet zaharat;
• piele caldă, uscată;
• puls rapid si slab;
• respirații adânci, rapide;
• respirație cu miros de fructe (mere verzi);
• instalarea lenta (în zile) a simptomelor.

TULBURĂRI NEUROLOGICE

STATUS MENTAL ALTERAT

Alterarea statusului mental constă în descreșterea bruscă sau graduală a nivelului responsivității pacientului. Această schimbare poate merge de la o descreștere a nivelului de înțelegere până la lipsa responsivității. Un pacient care nu răspunde la stimuli, a suferit o severă modificare a statusului mental. În asistarea pacientului cu status mental alterat, se folosește formula AVPU pentru a evalua gradul de afectare al stării de conștiență.

A – alert. Un pacient pe care-l clasificați că fiind alert este capabil să răspundă coerent la întrebările d-voastră. Exemplu: Cum va numiți? Unde va aflați? Ce dată este azi? Deci un pacient care răspunde la aceste întrebări este conștient, alert, orientat în timp și spațiu.

V – verbal. Pacientul răspunde la stimuli verbali (se mișcă coordonat și execută comenzile simple exprimate cu voce tare).

P – pain (durere) Pacientul răspunde la stimulii dureroși (va reacționa la durere mișcându-se sau țipând). Răspunsul la stimulul dureros constă într-o mișcare prin care încearcă să localizeze durerea, să retragă, etc. Stimulii dureroși se aplică prin ciupirea lobului urechii sau a tegumentului de deasupra claviculei.

U – unresponsive (fără răspuns). Pacientul nu va raspunde nici la stimulii verbali și nici la durere.

Apoi, pentru a descrie nivelul de conștiență al pacientului mai putem folosi scorul Glasgow.

Cauze traumatice:

• traumatism cranian;
• traumatism al coloanei vertebrale.

Atraumatice:

• origine metabolică (disfuncţionalitate a corpului precum hipoglicemie);
• accident vascular cerebral (ischemic sau hemoragic);
• infecţii;
• epilepsie;
• origine cardiacă;
• tumoare a creierului.

Simptome neurologice

• Tulburări ale cunoştinţei până la pierderea acesteia;
• Comă;
• Convulsii;
• Diminuarea sau pierderea sensibilităţii;
• Diminuarea sau pierderea motricităţii;
• Anomalie a reacţiilor pupilare;
• Alterarea vorbirii;
• Tulburări de comportament;
• Cefalee neobişnuită;
• Tulburări de echilibru.

 

1. SINCOPA

Conform cu Ghidul privind diagnosticul şi managementul sincopei din 2009 sincopa reprezintă pierderea tranzitorie a stării de conştienţă datorită hipoperfuziei cerebrale globale fiind caracterizată de: durată scurtă, debut rapid şi recuperare totală spontană. Această definiţie se deosebeşte de celelalte prin faptul că include cauza pierderii conştienţei şi anume hipoperfuzia cerebrală globală tranzitorie. Fără această precizare definiţia ar fi suficient de cuprinzătoare încât să includă şi alte afecţiuni cum ar fi crizele de epilepsie sau comoţia cerebrală.

În unele cazuri există o pierdere a stării de conştienţă, dar prin alt mecanism decât hipoperfuzia cerebrala globală. De exemplu epilepsia, unele disfuncţii metabolice (inclusiv hipoxia şi hipoglicemia), intoxicaţia şi atacul vascular cerebral ischemic tranzitor (AIT).  Așadar avem:

Afecţiuni cu pierderea stării de conştienţă parţială sau totală dar fără hipoperfuzie cerebrală globală:

• epilepsia;
• tulburări ale metabolismului, inclusiv hipoglicemia, hipoxia, hiperventilaţia sau hipercapnia (crestere a concentratiei de CO₂ in sange);
• intoxicaţiile;
• AIT-ul (atacul ischemic tranzitoriu .

Afecţiuni fără alterarea stării de conştienţă:

– cataplexie → dispariție bruscă a tonusului muscular, antrenând cel mai des căderea subiectului. cataplexia survine cu ocazia unor emoții puternice, agreabile sau neplăcute și durează, în general, de la câteva secunde până la câteva minute.

Pierderea tonusului muscular poate fi parțială sau totală. În faza mai subtilă, de pierdere parțială, acționează doar asupra unor grupe de mușchi, de exemplu, cei faciali – căderea mandibulei, a pleoapelor; cei responsabili de susținerea capului – bărbia pică pe piept; cei ai umerilor – pot fi observați umerii “moi” aduși spre față; ai genunchilor – efectul de secerare a picioarelor.

Când pierderea este totală, individul se prăbușește că o marionetă la pământ, din această cauza deseori a fost confundată cu epilepsia. În cataplexie, această scăderea a tonusului muscular este răspunsul la un stimul emoțional puternic de tipul: surpriză, furie, ras (leșini de ras), iritare, rușine, frică, orgasm.

– drop attacks sau crize atonice → termenul care se referă la căderea bruscă prin înmuierea gambelor, fără pierderea cunoștinței, fiind determinată de o ischemie la nivelul trunchiului cerebral.

– pseudosincopă psihogenă → în cazul isteriilor în care se simulează pierderea stării de cunoștință;

– Vertijul Meniere → o afecțiune a urechii interne manifestată printr-o senzație de rotire a obiectelor din jur sau de rotire a bolnavului. Bolnavul are senzația că se învârt obiectele în jurul lui și că nu mai poate sta în ortostatism (în picioare). A se deosebi de amețeală, care este un simptom foarte frecvent întâlnit în practica medicală, prin care se înțelege o senzație de instabilitate, de nesiguranță în mers, de clatinare, de încețoșare a vederii sau de cădere iminentă.

– Torpoare (toropeala) reprezintă starea de amorțire generală fizică și psihică însoțită cel mai des de momente de ațipire, cum se întâmplă în extenuare, în moleașeala cauzată de caldura excesivă.

– Letargia – somn anormal profund și prelungit, din care poate fi trezit prin excitații foarte puternice;

– Apatia – stare de dezinteres față de mediul înconjurător și persoana proprie;

– Stupoarea – stare de imobilitate și insensibilitate, poate fi trezit dar nu răspunde la întrebări.

– lipotimii → este o senzaţie de pierdere iminentă a conştientei mergând până la pierderea pentru scurtă durată a cunoştinţei. O lipotimie este un rău treptat în care subiectul are o impresie de cap gol, de înceţoşare a vederii, are nevoie să se întindă. El are tulburări trecătoare ale conştienței, este palid, transpiră. În definiţiile care precizează că este urmată de pierdere de cunoştinţă, lipotimia este sinonim cu leşinul.

Leşinul

Pierdere subită şi trecătoare a cunoştinţei, fără oprirea inimii şi a mişcărilor respiratorii, provocată de o hipoxie a creierului, ca urmare a unei stări maladive, a unor eforturi fizice mari, a unei emoţii puternice, etc. Poate surveni în cursul unei dureri subite, al unei donări de sânge, a unei mese copioase luate într-o atmosferă închisă sau atunci când sinusul carotidian, sediul baroreceptorilor, este comprimat.  Leșinul constă în pierderea incompletă a cunoștinței iar sincopa de o pierdere completa.

Prin urmare, sincopa se diferențiază de celelalte forme ale alterarii starii de conștienta (fie ele de lungă sau scurtă durată) prin faptul că include cauza pierderii de conștiențp  şi anume hipoperfuzia cerebrală globală tranzitorie.

De fapt, fără această precizare definiţia ar fi despre T-LOC, un termen descris pentru a acoperi toate stările de pierdere de conştienţă care sunt tranzitorii indiferent de mecanism. Prin distincţia dintre T-LOC şi sincopă definiţia actuală diminuă confuzia diagnostic şi conceptuală. În trecut sincopa nu era definită sau dacă era, formularea ei diferea de la o lucrare la alta. Termenul de „sincopă” era uneori folosit pentru T-LOC, astfel incluzând crizele epileptice şi atacul vascular cerebral. Această confuzie încă poate fi găsită în literatura de specialitate.

În unele forme de sincopă starea de pierdere de conştienţă poate fi precedată de prodromă (ameţeală, greaţă, transpiraţii, slabiciune şi tulburări de vedere), în aceste cazuri pacientul fiind atenţionat de iminenţa sincopei, adică lipotimia sau presincopa. De multe ori pierderea stării de conştienţă apare fără simptomatologia prodromală.

Tipic, sincopa durează puţin. Pierderea completă astării de conştienţă în sincopa reflexă durează 20 de secunde (sec). În unele cazuri durata stării de inconştienţă se poate prelungi până la câteva minute. În aceste cazuri diagnosticul diferenţial între sincopă şi celelalte T-LOC poate fi dificilă. Revenirea după un episod sincopal este însoţită de recuperarea imediată a orientării temporo-spaţiale şi a comportamentului.

Clasificare:

Clasificarea sincopei din punct de vedere etiologic împarte sincopa în:

1. Sincopă de cauză reflexă (mediată nervos)

Se referă în mod tradiţional la un grup de afecţiuni în cadrul cărora reflexele cardiovasculare, ce sunt utile în mod normal pentru controlul circulaţiei devin intermitent inadecvate, ca răspuns în urma unui trigger, având ca rezultat vasodilataţia şi/sau bradicardia şi prin urmare determină scăderea TA şi hipoperfuzie cerebrală globală. Este de mai multe feluri:

a). Sincopa „vasovagală” (VVS), de asemenea cunoscută popular ca „leşin”, este mediată emoţional (frica, durere, manevre chirurgicale, frica de  sânge) sau de stresul ortostatic. Este de obicei precedată de prodromă din cauza activării sistemului nervos autonom (transpiraţii, paloare, greaţă). Este cel mai frecvent tip de sincopă.

b). Sincopa „situaţională” se referă la sincopa reflexă apărută în anumite situaţii: tuse, strănut, stimulare gastrointestinala, micțiuni, post-efort intens, post prandial (după mese copioase), ridicări de greutăți, eforturi pentru cântăreți la instrumente de suflat.

c). Sincopa cauzată de sindromul de sinus carotidian (hiperreactivitatea sinusului carotidian) constă în compresia sinusului carotidian în regiunea cervicală anterioară  care, la  anumite persoane cu sensibilitate crescută, poate duce la sincopă. Poate fi declanșată la compresii minore de exemplu la bărbierit sau prin guler strâns ce duce la scăderea frecvenței cardiace și a presiunii arteriale.

2. Sincopa cauzată de hipotensiunea ortostatică (posturale)

În timpul ortostatismului, TA scade şi survine presincopa. Hipotensiunea ortostatică se definește prin scăderea anormală a tensiunii arteriale în ortostatism. Termenul de „intoleranţă ortostatică” se referă la semnele şi simptomele apărute în ortostatism datorate unei anomalii de circulaţie.

Un simptom este reprezentat de sincopă, celelalte fiind: ameţeală, presincopă, slăbiciune, oboseală, letargie, palpitaţii, transpiraţii, tulburări de vedere (inclusiv vedere „înceţoşată”).

Acest tip de sincopa este întâlnit în:

a). Disautonomiile primare:

– atrofie multisistem → boală neurologică degenerativă determinată de degenerarea celulelor nervoase în zone specifice ale creierului. Degenerarea celulară cauzează probleme cu mișcarea, echilibrul și alte funcții autonome (disfunctii autonome) ale corpului printre care hipotensiune arterială ortostatică, care rezultă în amețeli și leșin stând pe picioare. La aproximativ 80% din cazurile de atrofie multisistem sunt prezente semne parkinsoniene insa nu trebuie a fi confundata cu boala Parkinson care are alta etiologie, diagnosticul diferntiale intre cele doua ridicand o dificultate.

– boala Parkinson → boală degenerativă ce survine în urma distrugerii lente și progresive a neuronilor ce apare cel mai adesea între 50 și 70 ani. Cele trei semne cardinale ale bolii Parkinson sunt:

• tremorul de repaus (în 70% din cazuri, gesturile ritmice incontrolabile ale mâinilor, capului sau picioarelor constituie primul simptom și se manifestă în special în repaus și în perioadele de stres);
• rigiditatea (creșterea rezistenței la mobilizarea pasivă a mușchilor );
• bradikinezia (lentoarea mișcărilor, dar include și scăderea mișcărilor spontane și scăderea amplitudinii mișcărilor. Bradikinezia este vizibilă prin micrografie (scris de mână mic, ilizibil), hipomimie (diminuarea mișcărilor mimice), clipit rar și hipofonie (voce diminuată);
• instabilitatea posturală se referă la tulburările de echilibru și coordonare.

Dintre acestea, două sunt esențiale pentru stabilirea diagnosticului. Instabilitatea posturală este al patrulea semn cardinal, dar survine tardiv, de obicei după 8 ani de evoluție a bolii.

b). Disautonomiile secundare cum ar fi diabetul zaharat, leziuni medulare sau uremie.

c). Hipotensiune ortostatică indusă medicamentos: vasodilatatoare, alcool, diuretice, fenotiazine, antidepresive.

d). Hipovolemie: post-hemoragică, diaree, vărsături etc.

3. Sincopă cardiacă

Aritmiile reprezintă cauza cardiacă cea mai frecventă a sincopei. Acestea produc instabilitate hemodinamică, ducând la scăderea debitului cardiac şi a fluxului sangvin cerebral. Atat bradicardiile cat si tahicardiile pot determina o scadere a debitului cardiac cu hipotensiune arteriala, hipoperfuzie cerebrala si sincopa. Cauzele cele mai frecvente sunt: bloc sinoatrial, blocuri atrioventriculare, tahicardie supraventriculara, tahicardie ventriculara, fibrilatie ventriculara, disfunctie de pacemaker/defibrilator implantabil.

Ca şi regulă, cele mai severe forme de bloc atrioventricular (BAV) dobândit (Mobitz II, BAV „de grad înalt”, BAV complet) sunt frecvent asociate cu sincopă. În aceste cazuri, cordul este dependent de un ritm de scăpare ai centrilor cardiaci subsidiari. Sincopa apare datorită întârzierii funcţionării acestor centrii, având o frecvenţă relativ joasă (25-40 b.p.m). Bradicardia prelungeşte repolarizarea şi predispune la tahicardie ventriculară polimorfă (TV) în special torsada vârfurilor.

Sincopa sau presincopa survine la începutul tahicardiei, înainte ca să aibă loc compensarea vasculară. Starea de conştienţă revine de obicei înainte de sfârşitul tahicardiei. Dacă persistă instabilitatea hemodinamică datorită tahicardiei, persistă pierderea de conştienţă. Revenirea, în acest caz nu este spontană şi nu mai este încadrată ca sincopă ci ca stop cardiac.

Boala cardiacă ischemică, cardiomiopatiile, valvulopatii, boli coronariene, pot cauza sincopă atunci când cererea circulaţiei este mai mare decât debitul cardiac maxim al cordului.

Sincopa are o importanţă deosebită când este asociată bolilor ce presupun obstrucţie la nivelul ejecţiei ventriculului stâng. Cauza pierderii stării de conştienţă este reprezentată de obstacolul mecanic al sângelui

 

2. Coma

Stare patologică caracterizată prin pierderea stării de conştienţă, implicând reducerea reacţiilor faţă de stimulii externi la forme elementare, cu suprimarea motilităţii voluntare şi păstrarea în grade variabile a funcţiilor vegetative, circulatorii şi respiratorii. Asadar coma este o suferinta grava a creierului caracterizata prin alterarea pana la pierderea totala a functiei de relatie cu conservarea partiala a functiei vegetative.

Cauze

Coma este rezultatul leziunii anumitor porțiuni ale creierului. Acestea apar ca urmare a unor traumatisme craniene sau în urma unor anomalii, cum ar fi tumorile sau hemoragiile cerebrale. Coma se mai poate instala și ca urmare a unei oxigenări insuficiente a creierului (insuficiență circulatorie, asfixie, intoxicație cu monoxid de carbon), a unei supradoze (medicamente, alcool, droguri) sau a unei alte boli (encefalită, meningită, crize de epilepsie).

Come de cauză neurologică

Boli cerebro-vasculare:

• Hemoragii intracerebrale (HTA, anevrisme, malformaţii arterio-venoase, hemoragii intratumorale, boli de sânge);
• Hemoragii subarahnoidiene: anevrisme, malformaţii arterio-venoase, posttraumatic;
• Infarcte cerebrale (tromboze, embolii, vasculite).

Posttraumatice:

• Contuzii;
• Dilacerări;
• Hemoragii intracerebrale posttraumatice;
• Hematom subdural;
• Hematom epidural.

 Infecţii:

• Meningite;
• Encefalite;
• Abcese cerebrale.

   Tumori cerebrale:

• Tumori cerebrale primitive;
• Tumori cerebrale secundare (metastaze).

Epilepsia ( status epilepticus )

Encefalopatii toxice:

• Intoxicaţia alcoolică;
• Intoxicaţii medicamentoase (opiacee, barbiturice, cocaină);
• Intoxicaţia cu monoxid de carbon;
• Intoxicaţiile cu metale grele.

Cauze fizice:

• Hipotermia;
• Hipertermia.

Stări carenţiale:

• Deficit de vitamină B1;
• Deficit de acid nicotinic;
• Deficit de vitamină B12.

Infecţii sistemice severe:

• Septicemii;
• Endocardite

Boli hematologice:

• Sindroame de hipervâscozitate (paraproteinemii);
• Sindroame anemice severe.

   Disfuncţii endocrine:

• Afecţiuni tiroidiene;
• Afecţiuni paratiroidiene;
• Afecţiuni ale suprarenalelor.

Stadiile comei

Medicii pot evalua profunzimea comei folosind scala Glasgow. Scala ofera o scorare numerică a profunzimii comei bazându-se pe abilitatea persoanei de a deschide ochii și a raspunde verbal sau motor la stimuli. Folosind scala Glasgow, medicii pot descrie severitatea comei.

Cea mai utilă în practică pare a fi cea care împarte evoluția unei come în 4 stadii de profunzime:

Stadiul I – coma superficială, caracterizată prin posibilitatea de trezire clinică, conservarea reflexelor encefalice (pupilare, corneene). Controlul sfincterian este păstrat. Nu există tulburări neurovegetative, cardiorespiratorii.

Stadiul II  profunzime medie – bolnavul nu reacționează decît la stimuli dureroși, într-o manieră mai mult sau mai puțin adaptată. Este pierdut controlul sfincterian. Reflexul fotomotor diminuat, la fel și reflexul corneean. Nu prezintă tulburări neurovegetative. Mișcările persistă, de exemplu cea de retragere a piciorului, dacă pacientul este înțepat.

Stadiul III profundă – reactiile la stimuli durerosi sunt abolite sau constau într-o reacție de decerebrare. Reflexul fotomotor este abolit. Apare insuficiența ventilatorie și alte tulburari neurovegetative. Pierderea completa a conștienței, reflexele osteotendinoase, pupilare și de deglutiție se pierd treptat, apar tulburări circulatorii (șoc), tulburări respiratorii (polipnee, bradipnee).

Stadiul IV ireversibilă – întreaga activitate este abolită, hipotonia este globală; reflexele sunt dispărute. Exista o midriază bilaterala areactivă. Respirația spontană e abolită și există tulburări neurovegetative majore. Bolnavul este menținut în viață numai prin respirație mecanică. În acest stadiu, cu tot tratamentul simptomatic, starea hemodinamică tinde să se degradeze. Denumită și moarte cerebrală. Este provocată, de cele mai multe ori, de un stop cardio-respirator prelungit, de un traumatism cranian sever sau de un accident vascular cerebral grav.

Coma nu trebuie confundată cu sindromul locked-în. Condiție neurologică în care pacienții sunt pe delin conștienți dar nu se pot mișca și nu pot comunica din cauza unei paralizii complete a tuturor mușchilor voluntari (tetraplegie), cu excepția celor oculari. Cei cu acest sindrom sunt denumiți “prizonieri în propriul corp” și sunt considerați “ îngropați de vii”. Forma completă a acestui sindrom (total locked-in) presupune și paralizia mușchilor oculari.

Sindromul este cauzat de distrugerea unei porțiuni din trunchiul cerebral ca urmare: traumatism cerebral, accident vascular cerebral (cu ocluzia arterelor paramediene din trunchiul cerebral).

Conduita de urmat

Se stabilește nivelul de conștiență prin Scala Glasgow

1. Deschiderea ochilor

• spontan ……………………………………………………… 4 puncte
• la cerere …………………………………………………….. 3 puncte
• la durere……………………………………………………… 2 puncte
• nu deschide…………………………………………………. 1 punct

2. Cel mai bun răspuns motor

• la ordin……………………………………………………….6 puncte
• localizează stimulii dureroşi…………………………5 puncte
• retrage la durere…………………………………………..4 puncte
• flexie la durere………………………………. ……………3 puncte
• extensie la durere…………………………………………2 puncte
• nici un răspuns……………………………………………. 1 punct

3. Cel mai bun răspuns verbal

• orientat, cursiv………………………………….5 puncte
• confuz ……………………………………………. 4 puncte
• cuvinte fără sens ………………………………3 puncte
• zgomote ……………………………………………2 puncte
• nici un răspuns…………………………………..1 punct

Exemplu:

Avem un bolnav care deschide ochii la stimuli dureroși (2 pct.), răspunde prin cuvinte fără sens (3pct.) iar răspunsul motor prin localizarea locului unde s-a produs stimularea dureroasă (5pct.). Prin urmare suntem în prezența unui punctaj de 10 puncte, pacientul aflându–se într-o stare comatoasă medie.

Următorul pas constă în structura ABC (verificarea funcțiilor vitale). În prezența funcțiilor vitale pacientul se așează în poziția laterală de siguranță, iar în absența lor se încep manevrele de resuscitare.

 

3. ACCIDENTUL VASCULAR CEREBRAL (AVC)

Este cauzat de scăderea aportului de oxigen la nivelul celulelor nervoase, din cauza opriri brutale a circulaţiei sanguine într-o parte a creierului și se manifestă prin pierderea funcțiilor  celulelor nervoase.

Mecanismul de producere:

Blocarea unui vas de sânge printr-un cheag sau un spasm al unei artere (cel mai frecvent 80 % din cazuri) – tip ischemic.

Spargerea unui vas din creier cu inundarea țesuturilor nervoase (20 % din cazuri) – tip hemoragic.

Semne clinice

• In funcție de mărimea țesutului nervos cerebral afectat și de localizarea acestuia pacientul poate fi alert, confuz sau comatos.
• Durere de cap.
• Amorțeală sau paralizie pe o parte din corp.
• Amețeli.
• Incapacitatea de a vorbi.
• Tulburări de vedere.
• Pupile de dimensiuni inegale.
• Convulsii.

Evaluarea semnelor neurologice

Adresarea a trei întrebări:

• Rugați victima să vă arate dinții sau să zâmbească larg.
• Rugați victima să-și închidă ochii, să-și ridice brațele în față și să le mențină în această poziție timp de 10 secunde.
• Rugați victima să repete după dumneavoastră o anumita propoziție.

Conduita de urmat

• Evaluarea pacientului urmând secvența ABC.
• Oxigenoterapie pe mască.
• MĂSURAREA GLICEMIEI (hipoglicemia poate mima orice AVC).
• Monitorizarea funcţiilor vitale.
• Solicitați ajutor.
• Supravegherea continuă.
• Transport la spital.

4. CRIZELE CONVULSIILE

Crizele convulsive se caracterizează prin mişcări dezordonate de tremor care implică tot corpul. Cele mai multe atacuri convulsive durează mai puţin de 5 min. Pacienţii sunt de obicei inconştienţi în timpul convulsiilor şi nu-şi mai aduc aminte ce s-a întâmplat în timpul crizei. Pacientul poate pierde controlul sfincterelor de la nivelul anusului şi al vezicii urinare, udându-şi hainele. În timpul crizei pacientul în general, nu respiră, se poate cianoza.

De multe ori nu veţi putea determina cauza convulsiilor. După o criză convulsivă, pacientul poate fi somnoros, confuz, supărat, ostil sau desprins de realitate timp de aproape 1 oră.

De obicei, criza convulsivă este terminată până ajungeţi la locul respectiv. Dacă nu s-a terminat, tratamentul trebuie să vizeze protejarea pacientului de a nu se răni. Nu trebuie să restrângeţi mişcările pacientului. Dacă încercaţi să-l imobilizaţi puteţi cauza rănirea pacientului.

În timpul crizei, pacientul în general nu respira şi se poate cianoza (învineţi). Nu puteţi face nimic pentru căile aeriene ale pacientului în timpul crizei, dar după ce s-a terminat criza convulsivă, este esenţial să asiguraţi libertatea cailor aeriene. Aceasta se face cel mai bine prin extensia capului şi ridicarea bărbiei, dacă a fost exclus riscul de traumatism al coloanei cervicale.

Cauze:

Cerebrale:

• boală epileptică;
• traumatism cranian grav;
• tumoră cerebrală;
• malformaţii cerebrale;
• boli infecţioase (meningite, encefalite);
• sechele ale accidentelor vasculare cerebrale sau de chirurgie cerebrală.

Non cerebrale:

• hipoglicemie;
• intoxicaţii (medicamente, alcool sau CO);
• stări febrile la adult şi mai ales la copil;
• hipoxie şi anoxie.

Tratamentul convulsiilor

Staţi calm, nu puteţi opri o criză odată ce aceasta a început;

Nu imobilizaţi pacientul;

Eliberaţi zona de obiecte dure, ascuţite sau fierbinţi pentru a proteja pacientul de leziuni suplimentare;

Nu introduceţi nimic forţat în gura pacientului;

Nu vă neliniştiţi dacă pacientul nu respira temporar în timpul crizei convulsive;

După încetarea crizei întoarceţi pacientul pe o parte şi asiguraţi-vă că respiră;

Dacă pacientul nu respira după încetarea crizei, începeţi resuscitarea respiratorie;

Administraţi oxigen pe mască;

Evaluaţi, măsuraţi funcţiile vitale.

SITUAȚII SPECIALE

1. ÎNECUL

Mai mult de 30 de termeni au fost utilizaţi pentru a descrie procesele şi evoluţia asociate cu incidentele de imersie şi submersie. The International Liaison Commitee on Resusciattion (ILCOR) defineşte înecul ca “procesul care are ca rezultat disfuncţia respiratorie primară secundară imersiei/submersiei într-un mediu lichid. Această definiţie implică faptul că la nivelul căilor aeriene superioare ale victimei există o interfaţă aer/lichid care împiedică ventilaţia. Victima poate supravieţui sau poate deceda în urma acestui proces, însă independent de rezultat, victima a fost implicată într-un incident prin înec”.

Imersia înseamnă că victima este acoperită de apă sau oricare alt fluid. Pentru ca înecul să se producă este necesar ca cel puţin faţa şi căile aeriene să fie imersate. Submersia implică faptul că întregul corp, inclusiv căile aeriene, se află sub nivelul suprafeţei apei sau a altui lichid.

Fiziopatologie

După submersie, iniţial victima este în apnee voluntară înainte de a se dezvolta laringospasmul. Frecvent, în acest timp, victima înghite cantităţi mari de apă. Pe măsură ce apneea voluntară/laringospasmul continuă, se dezvoltă hipoxia şi hipercarbia (creșterea presiunii parțiale a dioxidului de carbon (PaCO2) în sânge)

Într-un final, aceste reflexe sunt depăşite şi victima aspiră apă în plămâni ducând la agravarea hipoxemiei. În absenţa salvării şi a restabilirii ventilaţiei, victima va deveni bradicardică înainte de a instala stopul cardiac. Caracteristica cheie de notat în fiziopatologia înecului este aceea că stopul cardiac se produce ca o consecinţă a hipoxiei iar corecţia hipoxemiei este critică pentru a obţine restabilirea circulaţiei spontane.

Tratament

Orice pacient înecat este suspicionat de existenţa leziunii de coloană cervicală, victima se păstrează în poziţie orizontală, fără a începe manevrele de resuscitare înaintea scoaterii victimei din apă. Indiferent cărui fapt se datorează înecul, din punct de vedere fiziologic întâi se instalează stopul respirator apoi apare stopul cardiac. Acest lucru apare ca urmare a închiderii cailor aeriene (spasm laringian) ceea ce duce la stop respirator şi ca urmare a hipoxiei se instalează stopul cardiac.

Tratamentul unei victime prin înec presupune patru etape distincte aflate însă în interrelaţie. Acestea cuprind:

– salvarea din apă;

– suportul vital de bază;

– suportul vital avansat;

– îngrijirea postresuscitare.

Dacă victima apneică şi cu puls central absent este scoasă din apă cât mai rapid cu putinţă (chiar dacă nu este disponibilă o targă rigidă) se încearcă limitarea flexiei şi extensiei gâtului.

Ventilaţiile salvatoare

Primul şi cel mai important tratament al victimei înecate este reducerea hipoxemiei. Iniţierea promptă a ventilaţiilor salvatoare sau a ventilaţiei cu presiune pozitivă creşte supravieţuirea. Dacă este posibil suplimentează ventilaţiile salvatoare cu oxigen. Administrează cinci ventilaţii iniţiale cât mai rapid posibil.

Daca nu își recapată respirația spontana după cele 5 insuflații, se continuă până la 1 minut de insuflații (12-18 ventilații), apoi se începe RCP.

Compresiile toracice

Victima trebuie aşezată pe o suprafaţă fermă înainte de iniţierea compresiilor toracice având în vedere că acestea sunt ineficiente în apă. Se va confirma că victima este inconştientă şi că nu respiră normal apoi se efectuează 30 de compresii toracice. Se va continua RCP cu un raport de 30 de compresii la 2 ventilaţii. Cele mai multe victime ale înecului au instalat stopul cardiac secundar hipoxiei. La aceşti pacienţi efectuarea doar a compresiilor toracice este puţin probabil să fie eficientă şi ar trebui evitată.

Odată ce RCP este în desfăşurare, dacă un defibrilator extern automat (DEA)  este disponibil, se va usca toracele victimei, se vor ataşa padelele şi se va porni DEA. Şocurile se administrează conform indicaţiilor DEA.

Regurgitarea în timpul resuscitării

Deşi ventilaţiile salvatoare sunt dificil de efectuat corect la o victimă înecată din cauza necesităţii de presiuni mari de inflaţie şi a prezenţei fluidului la nivelul căilor aeriene, trebuie făcut tot efortul pentru a continua ventilaţia până la iniţierea suportului vital avansat. Regurgitarea conţinutului gastric şi înghiţirea/inhalarea apei este frecventă în timpul resuscitării la înecat. Dacă aceasta împiedică complet ventilaţia, se întoarce victima în decubit lateral şi se îndepărtează materialul regurgitat utilizând aspiraţia directă dacă este posibil. Este necesară prudenţă dacă se suspectează leziune spinală dar aceasta nu trebuie să împiedice sau să întârzie intervenţii salvatoare de viaţă cum ar fi deschiderea căii aeriene, ventilaţiile şi compresiile toracice.

 

2. INTOXICAŢII

 

Intoxicația constă în starea patologică determinată de acțiunea unei substanțe toxice ce a pătruns în organism și de reacția organismului la prezența toxicului.

Prin substanță „toxică” se înțelege orice substanță care, pătrunsă în organism pe diverse căi, provoacă tulburări funcționale și/sau alterări structurale, având că rezultat o stare patologică. Intoxicațiile pot fi voluntare-în cazul tentativelor de suicid sau involuntare-accidentale.

Toxicitatea unei substanțe reprezintă proprietatea unei substanțe chimice de a produce modificări patologice în organism și de a declanșa reacții patologice din partea organismului depinde de mai mulți factori:
–  proprietățile fizice și chimice ale substanței;
–  concentrația substanței;
–  viteză de răspândire în organism;
–  calea de pătrundere în organism a toxicului;
–  timpul de acțiune al toxicului;
–  vârstă intoxicatului (vârstnicii sunt mai sensibili);
–  greutatea;
– starea de sănătate, respectiv afecțiunile hepatice, renale și alte condiții patologice cresc toxicitatea unei substanțe;
– toleranță individuală.

Agentul toxic poate pătrunde în corp prin 4 căi principale:

Ingestia → pătrunde oral şi este absorbit de sistemul digestiv (medicamente, ciuperci);

Inhalarea → substanţa este absorbită la nivelul mucoasei din sistemul respirator (CO2, fum);

Injectarea → muşcătura de insectă, şarpe sau o seringă;

Absorbţia → agentul toxic pătrunde prin pielea intactă şi se răspândeşte prin sistemul circulator.

Se evită ventilaţia gură-la-gură în prezenţa unor substanţe chimice cum ar fi cianurile, hidrogenul sulfurat, corozivi sau organofosforate.

Încearcă să identifici toxicul/toxicele. Rudele, prietenii, membrii echipajelor de ambulanţă pot oferi informaţii utile. Examinarea pacientului ar putea dezvălui indicii diagnostice cum ar fi mirosuri, urme de înţepături, modificări ale aspectului pupilelor şi semne de coroziune la nivelul cavităţii bucale.

 

1. Intoxicaţia prin ingestie

Un agent toxic ingerat este administrat pe cale orală. Mai mult de 80 procente din numărul de cazuri de intoxicație sunt cauzate de ingestie. Deseori sunt arsuri chimice, mirosuri sau pete în jurul gurii. Pacientul ar putea prezența greață, vomă, dureri evaluați în ansamblu situația pentru a determina dacă este sigur să intrați. Fiți atenți la mirosuri. căutați ambalaje în apropierea pacientului. Dacă sunteți de părere că scenă este nesigură, stați la o distanță minimă de siguranță și apelați la servicii specializate de asistență. abdominale sau diaree. Simptome intârziate pot fi respirații ineficiente sau anormale, pierderea conștienței sau crize convulsive.

A. Intoxicaţiile cu medicamente

Apar în două circumstanţe: accidental mai ales la vârstele extreme şi voluntar cel mai frecvent fiind intoxicaţii polimedicamentoase.

Semne generale prezentate: agitaţie sau somnolenţa, tulbari de conştientă, poate exista o halena specifică, dureri abdominale, vărsături, diaree.

Conduita de urmat → protocolul de evaluare cu ABC. Totdeauna se caută cutiile cu medicamente, flacoane sau folii din jurul pacientului şi se transportă cu pacientul. Dacă pacientul este conştient se poate tenta vărsătura. Sunt 3 metode de tratament:

• diluţia agentului toxic → prin administrarea de cantităţi mari de apă;
• administrarea de cărbune activat → cărbunele activat este o pudră fină ce este amestecată cu apă pentru o înghiţire mai uşoară. Acţionează prin fixarea agentului toxic şi previne absorbţia acestui în sistemul digestiv. Doza pentru adult este de 25-50 g iar la copil de 12-25 g. Cărbunele activat absoarbe cele mai multe droguri. Beneficiile scad odată cu trecerea timpului de la ingestie. Nu există dovezi că tratamentul cu cărbune activat îmbunătăţeşte prognosticul clinic. Ia în considerare administrarea unei doze unice de cărbune activat la pacienţii care au ingerat o cantitate potenţial toxică de otravă (despre care se ştie că este absorbită de cărbunele activat) cu maximum 1 oră înainte.  Se administrează doar la pacieniţi cu cale aeriană protejată sau intactă.
• voma → poate fi indusă dacă intoxicaţia a avut loc la mai puţin de 1 oră şi dacă este deplin conştient. NU  se induce voma dacă pacientul a ingerat o substanţă corozivă, un acid puternic (produs pentru curăţire, baterii). Pentru inducerea vomei se foloseşte sirop de ippeca. Se administrează 2 linguri la adult după are se bea multă apă călduţă.

B. Intoxicaţia cu ciuperci

Apare cel mai frecvent în mod accidental.

Manifestări clinice: colici abdominale, greţuri, vărsături, stare generală alterată.

Conduita de urmat:

Prezentare cât mai rapid la medic. Cu cât se întârzie începerea tratamentului adecvat situaţiei, cu atât urmările pot fi mai grave. Se tentează provocarea de vărsături, se administrează substanţe purgative (sare amară).

 

2. Intoxicaţia prin inhalare

A. Intoxicaţiile cu CO2 (bioxidul sau dioxidul de de carbon)

Este un gaz incolor şi inodor, NU arde şi NU întreţine focul. Gazul e mai greu decât aerul, de aceea se lasa jos, la suprafaţa solului, unde se formează în concentraţii mari. În atmosferă, apare, în special, în urma arderii compuşilor organici şi a respiraţiei fiinţelor vii ori a vegetaţiei şi în gazele pe care le elimină vulcanii.

Omul se intoxică cu bioxid de carbon, respirând acest gaz în locurile unde el se degaja şi se acumulează: pivinite, butii, silozuri de cereale, depozite de fructe, guri de canale şi fântâni vechi, peşteri, prin crăpăturile sobelor şi coşurilor, ies din sobele fără uşiţă şi cu tiraj necorespunzător.

Manifestări clinice:

• astenie;
• cefalee;
• grețuri sau vărsături;
• pierderea conștienței;
• aspect vișiniu al pielii.

Se extrage cat mai repede pacientul din zona cu pricina sau se aeriseste incaparea si se administreaza oxigen cat mai repede.

 

B. Intoxicaţia cu fum

Deseori integrate într-un tablou asociat cu arsuri şi traumatisme, intoxicaţia cu fum de incendiu este cauza cea mai frecvenţa de mortalitate şi morbiditate a victimelor de incendiu.

Manifestări clinice: cefalee, agitaţie, tulburări de conştientă, depozite de funingine la nivelul orificiilor nazale, a gurii şi a faringelui, tuse, dispnee, voce răguşită.

Conduita de urmat:

Transportul cât mai urgent la spital cu administrare de oxigen precoce, în concentraţii crescute. Pacienţii inconştienţi se transporta în poziţia laterală de siguranţă.

C. Intoxicatia cu monoxid de carbon (CO)

Este un gaz asfixiant, toxic, incolor şi inodor care ia naştere printr-o ardere incompletă a substanţelor de conţin carbon. Acest gaz invizibil, otrăvitor, provine din arderea unor gaze precum gazul natural, motorina, petrolul sau a lemnelor (de exemplu în sistemul de încălzire casnic, în motoarele maşinilor, în sistemele de gătit sau focuri). Monoxidul de carbon, sau CO, este un gaz obținut din arderea diferitelor substanțe: lemn, gaze, cărbune. După ce este inhalat în plămâni, monoxidul de carbon trece în sânge pentru a se fixa pe hemoglobina globulelor roșii, în detrimentul oxigenului, pe care îl va înlocui.

Afinitatea monoxidului pentru hemoglobina este de 230 de ori mai mare decat afinitatea oxigenului! Mai pe ințelesul tuturor, chiar și o cantitate mică de CO în aerul ambiant poate provoca asfixierea.

Surse uzuale de monoxid de carbon pot include:

• surse uzuale de încălzire (cum ar fi cele pe bază de gaz, lemne sau sobe pe cărbune);
• gaze de maşină (gaze de eşapament);
• gazele emise de aparatura casnică;
• fumul de la o maşină în flăcări sau de la o clădire.

Semne şi simptome: cefalee, ameţeli şi greţuri, vărsături, tulburări de vedere, dezorientare şi obnubilare (tulburare de conştientă în care funcţiile psihice sunt încetinite, pragul percepţiei este crescut, ducând la ingreunarea percepţiilor şi în general a contactului şi posibilităţilor de orientare în mediul ambiant, neurmata de amnezie).

Formele ușoare ale intoxicației cu CO prezintă semne și simptome asemănătoare răcelii sau gripei. Dacă gasiți mai mulți pacienți ce prezintă toate aceste simptome (mai ales iarna) suspectați o intoxicatie cu CO și scoateți-i afară din clădire sau vehicul.

3. Intoxicaţia prin injectare

Sunt două cauze majore: muşcăturile sau înţepăturile ale animalelor și injectile cu substanţe toxice.

Două cauze majore de intoxicare prin injectare sunt mușcăturile sau înțepăturile cauzate de animale și injecțiile cu substanțe toxice. Acest paragraf tratează mușcăturile și înțepăturile.

Dacă unei persoane i-a fost administrată o cantitate mare de agent toxic (de exemplu înțepături multiple de albine) sau o persoană este sensibilă în mod special la acea substanță (are o reacție anafilactică), respectivul ar putea leșina sau deveni inconștient.

Tratamentul pentru mușcături sau întepături de insecte

O persoană ce a fost mușcată sau înțepată de o insectă trebuie să stea liniștită și nemișcată.

Aceasta va ajută la încetinirea împrăștierii otrăvii în organism. Pungi de gheață ar putea ajută la reducerea inflamației locale sau durerii. Solicitare de sprijin medical, monitorizarea și evaluarea permanentă a funcțiilor vitale. Organizarea transportului la cea mai apropiată unitate spitalicească.

Există persoane care sunt foarte sensibile la înțepături, mușcături și mulți pot dezvolta șoc anafilactic. În șocul anafilactic tensiunea arterială scade, este afectată respirația și se poate ajunge la stop cardio-respirator.

Șocul anafilactic reprezintă o formă de șoc cauzată de o reacție alergică la alimente, medicamente, înțepături de insecte sau orice substanța straină organismului.

Semnele și simptomele șocului anafilactic:

• mâncarimi generalizate pe tot corpul;
• urticarie, umflături pe corp;
• stare de slăbiciune;
• inconștiență;
• puls rapid și slab;
• respirații rapide și superficiale;
• imposibilitatea de a respira (edem al căilor aeriene superioare).

A. Muşcătura de şarpe

O persoană ce a fost mușcată sau înţepată de o insectă trebuie să stea liniştită şi nemişcată. Aceasta va ajuta la încetinirea împrăştierii otrăvii în organism. Pungi de gheaţă ar putea ajuta la reducerea inflamaţiei locale sau durerii.

Semnele și simptomele mușcăturii de șarpe:

• durere la locul mușcăturii;
• mărire de volum și sensibilitate crescută a regiunii care a fost mușcată;
• leșin;
• transpirații;
• greață, vărsături;
• hipotensiune, tahicardie;
• șoc.

Solicitare de sprijin medical, monitorizarea şi evaluarea permanentă a funcţiilor vitale. Organizarea transportului la cea mai apropiată unitate spitalicească. Există persoane care sunt foarte sensibile la înţepături, muşcături şi mulţi pot dezvolta şoc anafilactic. În şocul anafilactic tensiunea arterială scade, este afectată respiraţia şi se poate ajunge la stop cardio-respirator. Şocul anafilactic reprezintă o formă de şoc cauzată de o reacţie alergică la alimente, medicamente, înţepături de insecte sau orice substanţă străină organismului.

Tratamentul mușcăturii de șarpe

Este în principiu asemanator cu cel al șocului.

• Linișțiți pacientul și făceți-l să stea calm, relaxat. Spălați zona cu apă și săpun;
• Dezinfecția locală a plăgii;
• Puteți aplică un garou, dar nu foarte strâns, astfel incât să puteți să va strecurați un deget sub el;
• Membrul afectat se ține în poziție procliva (mai jos decât restul corpului);
• Pungi de gheață, răcirea zonei mușcate;
• Oxigenoteapie pe mască;
• Solicitați ajutor medical;
• Supravegheați pacientul din punct de vedere al funcțiilor vitale;
• Transportați pacientul la cea mai apropiată unitate spitalicească.

Nu este recomandată efectuarea inciziei (tăierea în locul mușcăturii) pentru a încerca eliminarea veninului pentru că, dimpotrivă, acest lucru poate favoriza, accelera timpul de pătrundere a veninului în organism.

B. Intoxicația cu droguri

DROG – substanţă psihoactivă care poate modifica temporar starea psihică a unei persoane. Consumul îndelungat al acestor substanţe afectează progresiv viaţa socială, sănătatea, starea materială.

Clasificarea drogurilor:

– Stimulante → amfetaminele, cocaina.

– Deprimante SNC (sistem nervos central) → opiacee (opiu, morfina, codeina) heroina, barbiturice (fenobarbital, tiopental) canabis, marijuana, hașiș.

– Halucinogene  →  etnobotanice, LSD, Ketamină.

Aceste substanţe  se pot consuma în diferite moduri:

– ardere (joint, pipă) → canabis;

– infuzie, fierbere, decoct, inhalare, aromatizare → aurolac, ulei de Canabis;

– pe cale orală: ecstasy, amfetamină, metamfetamină;

– pe cale venoasă sub formă de injecţii → opiacee, medicaţie hipnotică, anxiolitice sau anestezice.

În funcţie de substanţa consumată şi cantitate pot apărea următoarele semne şi simptome:

La nivelul SNC:

• dispariţia anxietăţii;
• euforie;
• agitaţie;
• confuzie;
• delir;
• paranoia;
• convulsii;
• rigiditate musculară;
• coma.

La nivelul aparatului cardiovascular şi respirator:

• tahicardie/bradicardie;
• aritmii;
• hipotensiune;
• hipoxie;
• apnee;
• SCR.

La nivel psihic:

• râs fără motiv;
• imposibilitatea de a se concentra;
• iluzii senzoriale;
• distorsiuni spaţio-temporale;
• viziuni autoscopice (iluzia de ieşire din corp) senzaţia de moarte iminentă.

Alte semne şi simptome:

• pupile dilatate;
• ochii roşii, injectaţi;
• greaţă, vărsături.

Consumatorul poate prezenta:

• arsuri în jurul buzelor;
• praf în jurul narinelor;
• urme de injecţii.

Conduita de urmat

• siguranţa salvatorului – anumite persoane au halucinaţii foarte grave şi pot deveni extrem de periculoase atât pentru ele cât şi pentru cei din jur;
• evaluarea pacientului urmând secvenţa ABCDE, leziuni asociate;
• monitorizarea funcţiilor vitale;
• reevaluare periodică;
• transport la spital.

Daca suspectăm pacientul de consum de droguri se vor ridica ambalajele existente la locul producerii incidentului!  Acestea pot furniza informaţii despre substanţa consumată.

4. Intoxicaţii prin absorbţii

Aceste tipuri de intoxicatii apar când substanța toxică ajunge în organism prin piele. Substantele toxice care pot determina asemenea intoxicații sunt cel mai frecvent insecticidele și unele substanșe industriale.

Semnele și simptomele intoxicației prin absorbție

• urme de lichid sau praf pe piele
• piele inflamată roșie
• arsuri chimice
• urticarie
• mâncarimi
• greață și vărsături
• amețeli
• șoc

Tratamentul intoxicațiilor prin absorbție

În primul rând trebuie îndepărtată substanță cu care a venit în contact victima, astfel persoană trebuie scoasă din acel mediu, hainele îndepărtate, apoi periați substanță uscată de pe corp. Atenție, în nici un caz să nu spălați. În contact cu apă substanță poate determina reacții caustice.

Abia după ce ați îndepărtat prin periere substanță de pe corp, spălați pacientul timp îndelungat, cel puțin 20 minute. Dacă pacientul prezintă simptome de șoc întindeți-l pe jos și ridicați picioarele și administrați-i oxigen. Chemați urgent un echipaj specializat.

 

Intoxicaţia cu alcool etilic

Alcoolul este cel mai folosit drog. Intoxicația cu alcool apare la orice vârsta și are implicații numeroase în mortalitatea de orice cauză: crime, sinucideri, accidente rutiere etc. Deoarece simptomele intoxicației cu alcool se pot confunda cu cele ale unei afecțiuni foarte grave, trebuie sa fiți foarte atenți în examinarea acestor pacienți. Afecțiunile care se confundă ușor cu abuzul de alcool sunt: hipoglicemia, coma diabetică, traumatismele cerebrale, șocul traumatic și alte intoxicații.

Impregnarea masivă şi brutală a organismului cu alcool etilic depăşind capacitatea de metabolizare a ficatului. Semn caracteristic: halena etanolică (emanarea mirosului de alcool).

Semne și simptome generale ale intoxicației cu alcool etilic:

• alterarea stării de conștientă pâna la inconștiență;
• tulburări de comportament de la agitație la delir;
• scăderea atenției, a timpului de reacție;
• tulburări de vorbire;
• tulburări de echilibru;
• vărsături;
• tulburări respiratorii prin scăderea amplitudinii și a frecvenței respiratorii;
• tahicardie.

Semne clinice:

Stadiul de excitaţie 1-2 gr. %ₒ :

– euforie, dezinhibare;

– tulburări de vorbire, tulburări de echilibru, de mers, de văz.

Stadiul de hipnoză 2-2,5 gr. %ₒ :

– somnolenţă, tahicardie, analgezie parţială.

Stadiul de narcoză 2,5-4 gr. %ₒ :

– hipotensiune, hipoglicemie, comă.

Stadiul de asfixie peste 4 gr. %ₒ :

– insuficienţă respiratorie, şoc, hipotermie, comă.

Conduita de urmat:

• siguranţa salvatorului;
• evaluarea pacientului urmând secvenţa ABCDE;
• evaluarea funcţiilor vitale, leziuni asociate;
• determinarea glicemiei;
• administrare de O2;
• protecţie împotriva hipotermiei;
• reevaluare periodică.

O altă urgență medicală o reprezintă sevrajul alcoolic. Dacă o persoană este dependentă de alcool și apoi este privată brusc de acest drog, apar simptomele sevrajului care pot evolua pâna la o stare foarte gravă care se numește ”delirium tremens”.

Aceste simptome sunt: agitație psiho-motorie, tremuraturi, confuzie, halucinații, afectare digestivă, durere toracică, febr[. Simptomatologia apare după 3-4 sau chiar 7 zile de la stoparea bruscă a alcoolului. Pacientul necesită îngrijiri de specialitate, de aceea transportați-l rapid la spital.

DE REŢINUT!

Intoxicaţia etanolică poate masca afecţiuni concomitente (hipoglicemie, intoxicaţii medicamentoase, traumatisme). Alcoolemia de la 2,5 g‰ poate avea potenţial letal.

 

3. ELECTROCUTAREA

 

Leziunea prin electrocutare este relativ rară dar de obicei multisistemică, cu efecte potențial devastatoare, cu morbiditate şi mortalitate înaltă.

Factorii care influenţează severitatea leziunilor prin electrocutare includ tipul curentului electric, alternativ (AC) sau continuu (DC), voltajul, nivelul energiei eliberate, rezistenţa electrică, traseul curentului prin pacient şi suprafaţa şi durata contactului. Rezistenţa tegumentului este scăzută de umezeală, care creşte probabilitatea leziunii. Curentul electric urmează calea cu cea mai mică rezistenţă.

Stopul respirator poate fi produs prin paralizia centrilor sau a muşchilor respiratori.

Curentul electric poate determina apariţia fibrilaţiei ventriculare (FV) dacă traversează miocardul în timpul perioadei vulnerabile a ciclului cardiac (similar fenomenului R/T). De asemenea, curentul electric poate determina ischemie miocardică prin spasmul areterelor coronare. Asistola poate fi primară sau secundară asfixiei care urmează stopului respirator.

Accidentele din cauza curentului electric apar în urma trecerii acestuia prin corpul uman sau ca urmare a producerii unui arc electric. În raport cu intensitatea curentului pot apare următoarele manifestări:

• senzaţie de tremurătura a corpului;
• contracturi musculare generalizate;
• pierderea conştienței şi chiar moartea.

Curent alternativ (AC) →  în casă (220 V), industrial (380 V).

Curent continuu (DC) → fulgere.

La locul de contact al curentului, victima prezintă arsură, a cărei întindere , profunzime şi gravitate se datoresc transformării la exteriorul său interiorul corpului a energiei electrice în energie calorică. Voltajul arde şi intensitatea omoară.

Conduita de urmat:

Siguranţa salvatorului. Nu atingeţi victima înainte de a întrerupe curentul electric. Se întrerupe sursa de curent. Se îndepărtează victima de sursa de curent utilizând un obiect uscat ca de exemplu o coadă de mătură, haine uscate, având grijă să vă plasaţi pe o zonă uscată. Evaluarea nivelului de conştiență şi a funcţiilor vitale (ABC) este pasul următor cu menţiunea că se considera posibilitatea existenţei leziunii de coloană cervicală.

Dacă victima nu respiră se încep imediat manevrele de resuscitare cardio-pulmonara după ce a fost solicitat ajutorul unui echipaj calificat.

 

4. ANAFILAXIA

O definiţie exactă a anafilaxiei este mai puţin importantă pentru tratamentul ei în urgenţă. Nu există o definiţie universal acceptată.

European Academy of Allergology şi Clinical Immunology Nomenclature Committee propun următoarea definiţie cu înţeles mai larg: „Anafilaxia este o reacţie de hipersensibilizare severă, ameninţătoare de viaţă, generalizată sau sistemică. Aceasta se caracterizează prin evoluţia rapidă a unor manifestări ameninţătoare de viaţă ale căilor aeriene şi/sau respiratorii.”

Stare de hipersensibilitate specifică organismului de tip imediat, prin introducerea unui alergen în organism. Persoana este susceptibila să reacţioneze violent la introducerea ulterioară a unei noi doze, chiar minime, din acest alergen.

Anafilaxia poate fi declanşată de un spectru foarte larg de triggeri incluzând alimente, medicamente, înţepături de insecte şi latex. Alimentele sunt triggerul cel mai frecvent la copii, iar madicamentele la adult.

Recunoașterea anafilaxiei

Mulţi pacienţi cu anafilaxie nu primesc un tratament corect. Confuzia se datorează faptului că unii pacienţi prezintă reacţii alergice mai puţin severe. De exemplu, urticaria generalizată, angioedemul, rinita nu vor fi descrise ca anafilaxie deoarece nu există manifestări ameninţătoare de viaţă.

Pacientul poate prezenta manifestări la nivelul căilor aeriene şi/sau respiratorii şi/sau hemodinamice:

a). Manifestări la nivelul căilor aeriene:

• Edem al căilor aeriene (limbă, laringe);
• Voce răguşită;
• Stridor → zgomot șuierător al respirației, specific în cazuri de spasm sau de obstrucție a laringelui.

b). Manifestări respiratorii:

• Dispnee;
• Wheezing (respirație șuierătoare);
• Confuzie determinată de hipoxie.;
• Stop respirator.

Astmul ameninţător de viaţă fără manifestări de anafilaxie poate fi declanşat de alergii alimentare.

c). Manifestări hemodinamice:

• Paloare, transpiraţii;
• Tahicardie;
• Hipotensiune;
• Alterarea stării de conştienţă;
• Ischemie miocardică şi modificări electrocardiografice (ECG) chiar şi la subiecţi cu coronare normale;
• Stop cardiac.

Manifestările hemodinamice (numite de obicei şoc anafilactic) pot fi determinate de depresie miocardică directă, vasodilataţie şi pierderi la nivelul capilarelor cu pierderea de fluide din circulaţie. Bradicardia este de cele mai multe ori o manifestare tardivă care precede stopul cardiac.

d). Manifestări tegumentare şi/sau mucoase

Acestea trebuie evaluate ca parte a expunerii în cadrul abordării tip ABCDE.

De cele mai multe ori sunt prima manifestare şi sunt prezente în 80% din cazurile de anafilaxie.

Pot fi manifestări discrete sau dramatice.

Pot fi manifestări doar tegumentare, doar mucoase sau atât tegumentare cât şi mucoase cu orice localizare.

Pot fi eritem, urticarie sau angioedem (inflamația rapidă, edem, a pielii, țesutului subcutanat, țesuturilor mucoase și submucoase, pleoape, buze şi uneori gură, gât, prin cresterea eliberarii de histamine).

Tratamentul anafilaxiei

Foloseşte o abordare ABCDE pentru recunoaşterea şi tratamentul anafilaxiei. Tratează disfuncţiile ameninţătoare de viaţă pe măsură ce le descoperi. Principiile terapeutice de bază sunt aceleaşi pentru toate grupele de vârstă. Toţi pacienţii la care se suspecteză anafilaxie trebuie monitorizaţi.

Iniţial, administraţi oxigen cu cea mai mare concentraţie posibilă folosind mască şi rezervor de oxigen. Asiguraţi oxigen cu flux mare (în general peste 10 litri/min) pentru a preveni colapsul rezervorului în timpul inspirului

Toţi pacienţii trebuie plasaţi într-o poziţie confortabilă. Pacienţii cu obstrucţie de căi aeriene sau disfuncţii respiratorii e posibil să prefere poziţia şezândă, aceasta facilitând respiraţia. Poziţia culcat cu sau fără ridicarea picioarelor este utilă la pacienţii cu tensiune arterială scăzută (disfuncţii hemodinamice).

Opreşte medicamentul suspectat că a determinat anafilaxiei. Îndepărtează acul după înţepătura de albină. Îndepărtarea precoce este mai importantă decât felul în care se face îndepărtarea. Nu întârzia tratamentul definitiv pentru că nu se poate face îndepărtarea triggerului.

Adrenalina este cel mai important medicament folosit în tratamentul anafilaxiei. Deşi nu există studii controlate randomizate, adrenalina este un tratament logic, experienţa practică mare susţinând utilzarea ei pentru ameliorarea manifestărilor respiratorii şi circulatorii asociate anafilaxiei. Ca agonist alfa, combate vasodilataţia periferică şi reduce edemul.

Adrenalina intramuscular (IM)

Calea intramusculară (IM) este optimă pentru cei mai mulţi pacienţi care au nevoie de adrenalină pentru tratamentul anafilaxiei. Monitorizează pacientul cât mai curând posibil (puls, tensiune arterială, ECG, pulsoximetrie). Aceasta va ajuta la monitorizarea răspunsului la adrenalină. Calea IM are câteva avantaje:

• Siguranţa administrării este mai mare;
• Nu este necesar accesul intravenos;
• Este mai simplu de învăţat.

Cel mai bun loc pentru injectarea IM este faţa anterolaterală în treimea medie a coapsei. Acul de injectare trebuie să fie suficient de lung pentru siguranţa că adrenalina este injectată în muşchi.

 

5.  ASTMUL

Astmul este o boală care afectează bronsiile. Bronsiile sunt ramificaţii ale traheei ce conduc aerul spre alveolele pulmonare. La astmatici, bronsiile se îngustează astfel încât apar dificultăţi în circulaţia aerului atât la inspiraţie cât şi la expiraţie.

În timpul crizei astmatice, pereții cailor respiratorii se edematiaza, mușchii din jurul acestora se contracta, iar mucusul care se secretă în cantitate mare, obturează căile aeriene.

Caracteristic astmului este rolul important jucat de contracţia musculaturii bronsiilor. Spasmul dispare în câteva minute după inhalarea medicamentelor specifice, iar circulaţia aerului în bronsii este net ameliorata. Acest fapt confirma diagnosticul de astm alături de alte teste funcţionale pulmonare.

Stopul cardiac la un pacient cu astm este, de cele mai multe ori, evenimentul terminal al unei perioade de hipoxemie; ocazional, poate fi subit. Stopul cardiac la pacienţii cu astm este asociat cu:

• bronhospasm sever şi obstrucţie cu dopuri de mucus care duc la asfixie (această situaţie determină marea majoritate a deceselor legate de astm);
• ritmii determinate de hipoxie, cauza cea mai frecventă de aritmii în astm. Aritmiile pot fi de asemenea determinate de medicamentele stimulante (agonişti beta-adrenergici, aminofilina) sau tulburări electrolitice;
• hiperinflaţie dinamică, adică auto-PEEP, poate apărea la pacienţii astmatici ventilaţi mecanic. Auto-PEEP-ul este determinat de prinderea aerului şi „blocarea respiraţiei” (aerul care a pătruns în plămâni nu mai poate fi eliminat). Se produce o creştere treptată a presiunii cu scăderea întoarcerii venoase şi a tensiunii arteriale;
• pneumotorax în tensiune (de cele mai multe ori bilateral).

Tipuri

Astmul bronșic are agenți declanșatori variați, determinând forme diferite de inflamație bronșică.

Există două tipuri și cauze de astm:

1. Astmul alergic exogen (extrinsec), care are la bază o reacție alergică bine caracterizată imunologic

2. Astmul bronșic de cauză alergenă

Boală imunologica în care sistemul imunitar lupta împotriva unor substanțe care nu sunt dăunătoare organismului. Cei mai mulți astmatici au valori crescute ale imunoglobinei e, un anticorp care intervine nu doar în imunitate, ci și în reacțiile alergice. Cei mai frecvenți alergeni sunt praful din casă,excremente de acarieni, polen, părul de animale, parfumurile, aripile de păsări, igrasia, etc.

Astmul alergic este de natura intermitentă adică pacientul are simptome numai în criză, între crize fiind perfect normal.

Astmul nealergic cuprinde:

– astmul endogen sau infecţios (intrinsec) această formă este atribuită unui factor cauzal din organism (endogen) → inflamarea de cauza virala a cailor aeriene cu virusul respirator sincitial si virusul paragripal.

– astmul iritativ fizic sau chimic → contactul cu substante iritante afecteaza in moduri diferite sistemul bronsic, iritandu-l, asa numitul astm profesional, expusi fiind cei care lucreaza in industria vopselurilor, colorantilior, dizolvantilor,etc. Profesiile cele mai expuse sunt: morari, industria pielărie şi textilă, industria chimică, a medicamentelor, detergenţilor etc.

– astmul provocat de efort → survine la persoane cu hiperlabilitate bronşică, în special la copii şi tineri, şi se manifestă prin crize bronhospastice ce apar după oprirea efortului fizic (în special după alergare), fiind favorizata de aerul rece si uscat.

– astm provocat de medicamente → intoleranța la aspirină, de exemplu, apare de obicei la bolnavi cu rinită, sinuzită, polipi nazali si survine la circa 30 minute dupa administrarea medicamentului.

Astmul nealergic este de natură permanentă adică pacientul are simptome bronhospatice permanent, de diverse grade de severitate.

Simptome

Astmaticii se plâng de crize de sufocare (dispnee) deseori asociate cu o tuse iritantă, care, foarte rar poate fi singurul simptom al astmului. Respiraţia poate fi uneori uşor şuierătoare (weezing).

Wheezing-ul este un semn fizic frecvent întâlnit dar severitatea nu se corelează cu gradul obstrucţiei căilor aeriene. Absenţa wheezing-ului poate indica o obstrucţie critică a căilor aeriene în timp ce accentuarea wheezing-ului poate indica un răspuns pozitiv la tratamentul bronhodilatator. Saturatia de oxigen (SaO₂₎ e posibil să nu reflecte hipoventilaţia alveolară progresivă mai ales dacă se administrează oxigen.

Alte cauze de wheezing sunt: edemul pulmonar, boala pulmonară obstructivă cronică, pneumonia, anafilaxia, pneumonia, corpii străini, embolia pulmonară, bronşiectaziile

Tratament

Se administrează O₂ în flux mare.

Elementul cheie al tratamentului astmului bronşic acut în aproape întreaga lume este salbutamolul, 5 mg nebulizat. De multe ori este necesară repetarea dozelor la fiecare 15-20 minute.

Corticosteroizi intravenos → utilizarea precoce sistemică de corticosteroizi în departamentul de urgenţă pentru astmul acut, mai ales pacienţilor care nu primeau terapie concomitentă cu corticosteroizi, reduce semnificativ rata internărilor în spital

Persoanele care au astm sau emfizem pot de regulă să inspire bine, dar expiră insuficient. Cei care suferă de aceste afecțiuni folosesc o tehnică specială de respirație numită pursed-lip (respirație prin buzele încrețite), în cadrul căreia se expiră pe buzele încrețite sau strânse. Acest lucru îi ajută să expire mai bine, deoarece ajută căile respiratorii mici să nu cedeze în timpul unei expirari forțate, atunci când trebuie să impina pentru a expiră.

6. SARCINA

În timpul sarcinii se produc modificări fiziologice semnificative, de ex. debitul cardiac, volumul sanguin, frecvenţa respiratorie şi consumul de oxigen – toate cresc. Mai mult de atât, uterul gravid poate produce compresie semnificativă pe vasele iliace şi abdominale când mama se află în poziţie de decubit dorsal rezultând scăderea debitului cardiac şi hipotensiune.

După vârsta gestaţională de 20 săptămâni, uterul femeii gravide poate comprima vena cavă inferioară şi aorta, reducând întoarcerea venoasă şi debitul cardiac. Obstrucţionarea uterină a întoarcerii venoase poate produce hipotensiune şi şoc, iar la pacienta critică, poate precipita stopul cardiac. După instalarea stopului, compromiterea întoarcerii venoase şi a debitului cardiac indusă de uterul gravid, limitează eficienţa compresiilor toracice.

Studiile realizate în absenţa stopului cardiac arată că, decubitul lateral stâng creşte tensiunea arterială maternă, debitul cardiac şi volumul sistolic483-485 şi îmbunătăţeşte oxigenarea fetală şi frecvenţa cardiacă

Cauze de stop cardio – respirator la gravide :

a). hemoragie;

b). embolie pulmonară → obstrurare brutală a uneia dintre ramurile arterei pulmonare. Embolia pulmonară este o afecţiune frecventă şi o cauză importantă de mortalitate. Ea este cauzată de formarea unui cheag pe peretele unei vene, aproape întotdeauna într-o venă profundă a unui membru inferior, uneori într-o venă a micului bazin sau chiar a abdomenului (vena cavă inferioară), cheag care, eliberat în circulaţia sangvină, migrează şi se opreşte într-o artera pulmonară.

Acest fapt poate fi consecutiv unei naşteri sau unui avort, unei operaţii (în particular, osoasă sau articulara), unei imobilizări prelungite (şezut la pat, fractură), unei insuficienţe cardiace, unui cancer, unei poliglobulii (creşterea volumului total al globulelor roşii ale organismului).

c). eclampsie → afecţiune gravă care survine, în general, la sfârşitul sarcinii, caracterizată prin convulsii asociate unei hipertensiuni arteriale. S se manifesta mai întâi printr-o hipertensiune arterială, o prezenţă excesivă de proteine în urină şi edeme. Aceste semne se accentuează astfel că apar dureri de cap, vertije, zbârnâituri în urechi, fulgere vizuale şi o durere în bară la înălţimea stomacului. În cele din urmă survine eclampsia propriu-zisă, asemănătoare cu o criză de epilepsie: pierderea stării de conştientă, redoarea membrelor urmată de convulsii. Ea se declanşează uneori în timpul naşterii sau imediat după ea.

d). embolie cu lichid amniotic → cauzată de pătrunderea lichidului amniotic şi a componentelor sale în patul vascular matern cu declanşarea şocului anafilactic şi cardiorespirator. Complicațiile apar după ce o cantitate mare din lichidul amniotic în care se dezvoltă copilul ajunge în sângele mamei, iar aceasta provoacă un răspuns exagerat cu tot tabloul clinic. De cele mai multe ori complicația se termină cu deces, iar mortalitatea este de peste 90%. Fătul ar putea însă supraviețui doar dacă nu mai este în burta mamei. Embolia poate fi fatală, dar se și tratează atunci când lichidul amniotic ce ajunge în circuit nu este mai mult de 700 de grame. Situația devine gravă mai ales în momentul în care este un litru.

Există risc crescut de regurgitare şi presiune cricoidiana (obstruarea vaselor de sânge ca urmare a deplasării uterului).

Într-o situaţie de urgenţă se utilizează algoritmul ABCDE. Multe afecţiuni cardiovasculare asociate cu sarcina sunt produse de compresia aorto-cavă. O pacientă însărcinată aflată în suferinţă se tratează după cum urmează:

Pacienta este plasată în semidecubit lateral stâng ori se deplasează, cu mâna, uterul spre stânga.

Se administrează oxigen în flux mare ghidat de pulsoximetrie.

ASISTAREA NAȘTERII

Semnele clinice ale unei sarcini

• Absența menstruației;
• Creșterea circumferinței abdominale;
• Urinare frecventă;
• Mișcări fetale.

Semnele precursorii ale travaliului

• Dureri de spate la nivel lombar;
• Dureri în etajul abdominal inferior;
• Secreții sangvinolente și dopul de mucus.

Etapele nașterii

• Dilatarea (pregătirea canalului de naștere);
• Expulzia fătului;
• Delivrența (expulzia placentei).

Este timp sa transportați gravida la spital ?

• dacă gravida are senzație de defecație imperioasă;
• dacă apare capul fătului.

Atunci trebuie sa ne pregătim de naștere!

Materiale necesare asistării la naștere

• Mănuși de protecție;
• Pensă pentru cordonul ombilical;
• Foarfecă;
• Câmpuri sau prosoape curate;
• Aspirator de secreții;
• Balon și masca de nou născut.

Asistarea nașterii propriu-zisa a nasterii

Explicați gravidei motivele nașterii la locul intervenției.

Așezați gravida pe spate, cu bazinul ușor ridicat, cu membrele inferioare depărtate și flectate.

Spălați-vă pe mâini și puneți mânușile.

Explicați gravidei să împingă numai în timpul contracției.

Fiți gata să prindeți nou născutul care este umed și alunecos.

Pensați în două locuri apropiate cordonul ombilical, la o distanță de 10-20 cm. de peretele abdominal al nou născutului.

Cordonul ombilical se va tăia între cele două pense aplicate.

Se va așeza copilul pe cearceafuri încălzite.

Se vor aspira nasul şi gura nou născutului cu sonda moale.

Se evaluează nou născutul – comunicare.

Dacă sunt necesare manevre de resuscitare – RCP.

Dacă nu sunt necesare manevre de resuscitare, se așează nou născutul pe pieptul mamei (contact piele cu piele).

Expulzia placentei apare de regulă la maxim 30 minute de la naștere.

Sângerare vaginală excesivă după naștere:

• se ridică picioarele mamei;
• comprese sterile la nivelul orificiului vaginal;
• masaj uterin pe cale abdominală;

Transportul gravidei la spital se va realiza în poziția de semidecubit lateral stâng.

Dupa naștere: mama în decubit dorsal iar fătul la pieptul mamei.

 

7. Accidente oculare – corpi străini înfipţi în ochi

Nu se îndepărtează particulele din ochi:

• particula este pe cornee;
• particula este incrustata sau s-a lipit de globul ocular;
• particula nu poate fi văzută deşi ochiul este umflat şi doare.

Se închid pleoapele şi se acoperă ochiul afectat cu un tampon sau tifon şi fixat cu benzi adezive.

Scoaterea unei particule se sub pleoapa superioară :

• se pune un băţ de chibrit (ori ceva asemănător) la baza pleoapei superioare şi se apasa înapoi;
• se ridică pleoapa în sus şi peste băţul de chibrit (pus pe exterior sus) şi se rulează băţul către spate. Se va întoarce astfel, pleoapa cu interiorul spre exterior.

Corp străin înfipt în ochi → se pune un tampon în jurul obiectului înfipt şi se acoperă cu un cornet.

Enuclearea → ieşirea ochiului din orbită.

Când ochiul este lezat de substanţe chimice, se stropeşte cu jet de apă şi apoi se acoperă cu pansament.

 

8. EPISTAXIS

Epistaxisul reprezintă termenul medical care semnifică o sângerare pe nas. Aceasta apare atunci când mucoasa care căptuşeşte cavitatea nazală se rupe şi eliberează o cantitate de sânge. Această mucoasă conţine mici vase sangvine numite arteriole care se pot rupe uşor.

Cele mai multe sângerări nazale apar la nivelul porţiunii anterioare a nasului. Sângerarea se exteriorizează la nivelul nasului. Ea apare în general la nivelul septului nazal care separă cele două nări.

Sângerările apărute în partea posterioară (spatele) a nasului sunt mai puţin frecvente. Sângerările posterioare apar mai sus şi mai profund în nas, iar sângele se scurge în faringe (gât).

Pentru oprirea epistaxisului se recomanda următorii paşi:

 1. poziţia în picioare şi înclinarea uşoară în faţă; nu trebuie împins capul pe spate; poate determina curgerea sângelui pe peretele posterior al faringelui şi înghiţirea lui, ceea ce poate irita stomacul şi declanşa vărsături. Se recomanda scuiparea sângelui care se adună în cavitatea bucală (gura) şi gât, şi nu înghiţirea lui.
2. curăţarea foselor nazale prin suflarea nasului uşoară.
3. după curăţarea nasului, se recomanda compresiunea viguroasă a părţilor moi ale nasului; va trebui sa respiraţi pe gură.
4. se aplică o pungă cu gheaţă pe nas şi obraji; gheaţa determina vasoconstricţie şi ajuta la oprirea sângerării.
5. trebuie menţinută compresiune continua timp de 10 minute; se recomanda folosirea unui ceas pentru cronometrarea perioadei de timp; aceste 10 minute pot părea mai mult decât atât; evitaţi decompresiunea după câteva minute, din curiozitatea de a observa oprirea sângerării.
6. verificaţi dacă s-a oprit sângerarea doar după 10 minute de compresiune continua; dacă nu s-a oprit, trebuie menţinută compresiunea încă 10 minute; cele mai multe sângerări nazale se opresc după compresiunea directă timp de 10 – 20 minute.
7. nu suflaţi nasul şi nu introduceţi nimic în interiorul lui timp de 12 ore de la oprirea sângerării.
8. odihniţi-vă timp de câteva ore!

 

9. ŞOCUL

Reprezintă o insuficienţă circulatorie acută, având ca expresie clinică prăbuşirea tensiunii arteriale. Este o manifestare hemodinamică şi metabolică, o perturbare gravă a şi durabilă. Stare clinică extremă, caracterizată prin scăderea fluxului de sânge oxigenat necesar funcţionarii organelor vitale. Elementul fiziopatologic esenţial al şocului este hipoxia adica scăderea fluxului tisular de sânge oxigenat sub nivelul critic necesar desfăşurării proceselor metabolice  celulare.

Colapsul → manifestare exclusiv hemodinamica – scăderea tensiunii, de obicei tranzitorie. Colapsul este răsunetul hemodinamic al şocului.

Există 3 cauze principale ale şocului:

1. Insuficiența cardiacă (șocul cardiogen)

incapacitaea inimii de a pompa suficient sânge şi care are drept rezultat disfuncţii organice manifestate prin: alterarea statusului mental, confuzie, agitaţie, hipotensiune, edem pulmonar acut, hipoxemie (scădere a cantităţii de oxigen din sângele arterial), cianoză, oligurie (micsoarea volumului urinelor).

Şocul cardiogen este forma extremă de manifestare a ICC acute, asociind:

– semne de debit cardiac scăzut → tahicardie, extremităţi reci, puls depresibil, oligurie;

– hipotensiunea sistemică → hipotensiunea sistemică este “marker-ul”şocului cardiogen;

– semne de congestie pulmonară → acumularea unei cantităţi excesive de sânge la nivelul patului vascular pulmonar.

2. Colapsul circulator

Este determinat de dilatarea de 3-4 ori a capilarelor sangvine, fapt ce determină stagnarea sângelui la acest nivel. T.A. scade şi apare şocul. T.A. scade rapid încât nu se va mai putea simţi pulsul. Tipuri de şoc cauzate de distensia capilarelor :

– şocul psihogen (lipotimia) → răspunsul organismului la un stres major psihologic său emoţional. Stare de scurtă durată cu autocorectare în momentul aşezării în poziţie orizontală.

– şocul anafilactic → tensiunea arteriala scade rapid, pe măsură ce sângele stagneza pulsul devine nepalpabil şi colaspul circulator se instaleaza.  Este produs de o reacţie alergică extrema la o substanţă străină (venin, penicilină sau alimente).

– şocul spinal → traumatisme ale măduvei spinării. Traumatismul măduvei determina destinderea capilarelor, sângele stagnând la extremităţi. Creieul şi inima sunt private de sânge → şoc.

3. Pierderea de fluide

Şocul hipovolemic → cauzat de pierderea de fluide.  Pierderea de fluide prin sângerare excesivă este cea mai frecventă cauză a şocului (şocul hemoragic). Sângele se pierde din sistemul circulator printr-o leziune internă sau externă, iar volumul sangvin scade până ce inima nu mai poate funcţiona eficient.

Un adult normal conformat are între 5 și 8 litri de sânge circulant. Pierderea a 400 ml sânge nu va produce şoc la un adult sănătos, de fapt aceasta este şi cantitatea de sânge care se donează la o singură şedinţă. Totuşi, pirderea de peste 800 ml poate produce şoc. Această cantitate de sânge poate fi pierdută prin traumatisme, cum ar fi fractura de femur.

Şocul are trei faze:

• şocul compensat în care funcţiile vitale se menţin. Poate fi evidenţiat, în special şocul hipovolemic, prin creşterea frecvenţei pulsului, uneori cu apariţia senzaţiei de ametela la ridicarea în picioare a copilului. Rata de creştere a frecvenţei pulsului depinde mai mult de rapiditatea pierderii decât de cantitatea pierdută;
• şocul decompensat (progresiv) este un stadiu intermediar de şoc în care funcţiile vitale şi statusul mental sunt alterate, pacientul nu colaborează, dar cu intervenţie medicală situaţia este încă reversibilă;
• şocul ireversibil (numit şi colaps) este stadiul final de şoc în care au apărut leziuni la nivel celular, şansele de supravieţuire fiind incerte.

Cunoscând modul de evoluţie al şocului, se observa că este important să recunoaştem acesta formă de insuficienta circulatorie în prima fază, aceea de şoc compensat.

Semne şi simptome în şoc:

• Confuzie, agitaţie, anxietate;
• Tegumente reci, transpirate, palide;
• Respiraţie accelerată;
• Puls rapid, slab bătut;
• Timp de reumplere capilară crescut;
• Greaţă, vomă;
• Slăbiciune, leşin;
• Sete.

Tratamentul general în şoc

Ca prim ajutor, puteţi combate cauzele şocului şi împiedica agravarea acestuia, urmând câţiva paşi simpli dar importanţi.

• poziţionarea corectă a pacientului → dacă nu există traumatism cranian, discomfort extrem sau dispnee, întindeţi pacientul pe spate, pe o suprafaţă orizontală (pe o pătură dacă este disponibilă). Ridicaţi picioarele pacientului cu 20 – 30 cm. Aceasta permite sângelui să se întoarcă de la nivelul membrelor inferioare în sistemul circulator. Dacă pacientul prezintă dureri toracice sau dispnee (care foarte probabil apar în caz de infarct miocardic sau emfizem), aşezaţi pacientul în poziţie şezândă sau semișezânda.
• menţinerea ABC-ului;
• tratamentul cauzei (dacă e posibil) → hemostaza în azul şocului hemoragic;
• menţinerea temperaturii;
• asiguraţi-vă că pacientul nu mănâncă sau bea → deşi unui pacient în şoc îi este foarte sete, nu-i administraţi lichide per os (gura). Sunt două motive:
• pacientul şocat poate avea greţuri, iar alimentele pot provoca vomă;
• pacientul şocat poate avea nevoie de intervenţie chirurgicală de urgenţă;
• oxigenoterapie;
• evaluarea şi urmărirea funcţiilor vitale;
• transportul cât mai rapid (cu ambulanţa) la cea mai apropiată unitate medicală.

 

URGENȚE MEDICALE

  

URGENŢE MEDICALE DETERMINATE  DE  EXPUNEREA  LA  CĂLDURĂ

Temperatura medie normală a corpului este situată în jurul valorii de 37⁰ C. Expunerea prelungită la căldura excesivă poate cauza una sau mai multe din îmbolnăvirile prezentate mai jos.

Hipertermia se produce când mecanismele de termoreglare sunt depăşite şi temperatura centrală creşte peste nivelele normal menţinute de mecanismele de homeostazie. Hipertermia poate fi exogenă, produsă de condiţiile de mediu sau secundară producerii endogene de căldură.

Hipertermia indusă de condiţiile de mediu ambiant se produce atunci când căldura, de obicei sub formă de energie radiantă, este absorbită de corp la o rată mai mare decât poate fi îndepărtată de mecanismele de termoreglare. Hipertermia se dezvoltă de-a lungul unui continuum de procese legate de expunerea la căldură, începând cu stress-ul (heat stress) progresând spre epuizare (heat exhaustion) şi apoi atacul de hipertermie (heat stroke – HS) şi în final cu disfuncţie multiplă de organ şi stop cardiac în unele circumstanţe.

Crampe calorice

Afectează oamenii care transpiră masiv în timpul unei activităţi fizice intense. Această transpiraţie duce la sărăcirea organismului în apă şi săruri. Scăderea nivelului de sare în musculatură produce crampe dureroase. Crampele calorice pot fi de asemenea un simptom de hipertermie.

Crampele calorice în mod obişnuit afectează oamenii care transpiră masiv în timpul unei activităţi fizice intense. Această transpiraţie duce la sărăcirea organismului în apă şi săruri. Scăderea nivelului de sare în musculatură produce crampe dureroase. Crampele calorice pot fi de asemenea un simptom de hipertermie.

Prim ajutor: se oferă apă sărată spre băut (1 linguriţă de sare la 1L de apă). După 10 minute crampele ar trebui să dispară. Dacă nu, se va da încă un pahar cu apa sărată.

Şocul caloric

Supraîncălzirea generală a corpului din cauza căldurii excesive (hipertermia) produce șoc caloric sau termic. Acest fenomen poate avea două cauze:

– sursa de căldură puternică depășește puterea organismlui de a elimina căldura prin transpirație  (arșița produsă de soare în câmp deschis, căldura emanată de la motoare, de la diferite cuptoare, etc.);

– organismul este împiedicat să elimine căldura prin transpirație din cauza imbrăcămintei prea călduroase, impermeabile (mai ales la copii), din cauza lucrului într-un mediu închis, supraîncălzit, fără curenți de aer, ori din cauza umidității prea mari din mediul ambiant.

De cele mai multe ori cele doua cauze se combina.

Insolaţia

Apare când o persoană a stat într-un mediu cald pentru o perioadă lungă de timp, când se depăşeşte capacitatea organismului de a elimina căldura prin transpirație. Se instalează mai rapid atunci când temperatura ridicată a mediului înconjurator este însoțită de umiditate crescută, insolația fiind produsă de razele ultraviolete B.

Insolaţia apare atunci când organismul se supraîncălzeşte şi nu poate să îşi scadă prin propriile metode temperatura. Persoana cu insolaţie are o temperatură de până la 40,5⁰ C şi nu mai transpira. De obicei pacientul prezintă roşeaţă, piele uscată şi fierbinte. De asemenea pacientul poate fi semiconştient şi starea de inconştiețtă se poate instala rapid. Aceşti pacienţi au temperatura centrală (măsurată cu termometrul în esofag sau rect) mai mare de 41°C .

Simptome

• Stare de oboseala, epuizare, slăbiciune;
• Dureri de cap, ameţeli, greaţă, chiar vomă şi diaree;
• Confuzie, delir sau chiar pierderea stării de conştientă;
• Semne de respiraţie dificilă;
• Ritm accelerat al bătăilor inimii;
• Tegumente fierbinţi, uscate şi netranspirate sau, din contră, excesiv de transpirate.

Toate aceste manifestări sunt expresia vasodilatației la nivel cerebral produsă de căldura excesivă.

Dilatarea vaselor cerebrale poate avea ca urmare edemul cerebral sau chiar hemoragia cerebrală (complicație extrem de redutabilă). Bolnavul suferind de insolație are fața congestionată (roșie), tegumetele acoperite de transpirație, poate chiar frisoane.

Persoanele mai sensibile la acțiunea razelor de soare sunt cele cu pielea deschisă la culoare; oamenii bruneti cu pielea creolă fac mai greu insolație față de cei blonzi.

Măsuri de prim – ajutor

Persoana trebuie:

• mutată de urgenţă de sub acţiunea directă a razelor solare într-un spaţiu răcoros;
• dezbrăcată în proporţie cât mai mare, astfel încât o cât mai mare suprafaţă de corp să intre în contact direct cu aerul.
  Scăderea temperaturii corporale se face astfel:
• pe întregul corp se pulverizează apa rece (dar nu extrem de rece) sau se fricţionează uşor cu un burete îmbibat în apă rece întregul corp;
• se aplică pachete de gheaţă pe abdomen, pe gât şi în zona axilelor.

Este vital să se reducă temperatura până la 39,1^oC într-un timp cât mai scurt, deoarece cu cât perioada de timp în care temperatură foarte ridicată a acţionat asupra organismului e mai mare, cu atât viaţa pacientului este mai acut în pericol sau complicaţiile ulterioare pot fi mai severe.

Dacă pacientul este conştient şi în stare să înghită, trebuie să i se dea în următoarele 2 ore lichide (între 1 litru şi 2 litri) pentru hidratare.

Este interzis să:

• se introducă pacientul într-o baie de gheaţă;
• se administreze aspirină sau paracetamol pentru scăderea temperaturii.

Deshidratarea

Este o formă de şoc care apare când corpul pierde prea mult lichid şi electroliți prin transpiraţii abundente în urma expunerii la căldură.

Reprezintă un nsamblu de tulburări consecutive unei pierderi excesive de apă din organism. Într-un climat temperat, pierderile normale de lichid din organism, cauzate de transpiraţie, respiraţie şi urină, sunt de aproximativ 1,5 până la 2 litri pe zi. Ele sunt combinate cu o pierdere de substanţe dizolvate în lichidele corporale, în special pierderea de clorura de sodiu (sare de bucătărie). Deshidratarea este, în general, cauzate de consumul de lichide inuficient, pierderi de prea mult lichid sau o combinaţie a celor două. Acest lucru se poate întâmpla când nu se bea suficientă apă sau când se pierde o mare cantitate de lichide prin diaree, vomă, transpiraţie. Persoana care suferă de deshidratare prin căldura, transpiră profund (foarte intens) şi prezintă alterarea stării de conştientă, stare delirantă, ameţeli şi greţuri. Temperatura ambientală crescută reduce capacitatea organismului de a se răci prin radiaţie.

Umiditatea crescută reduce capacitatea organismului de a pierde căldura deoarecelimiteaza evaporarea transpiraţiei.

Prin urmare activităţile fizice în mediu cald au ca efect producerea unei cantităţi mai mari de transpiraţie.
O stare de deshidratare se manifestă printr-o sete imensă, o uscăciune a gurii, a limbii şi a pielii, o diminuare a rezistenţei globilor oculari la presiune, o diminuare a volumului urinelor, o hipotensiune arterială, cu un puls rapid. Pierderile de sare provoacă dureri de cap, crampe, chiar tulburări de conştientă care agravează deshidratarea, subiectul devenind atunci incapabil să mai simtă sau să-şi exprime senzaţia de sete.
Întotdeauna, îndeosebi la vârstele extreme ale vieţii (sugar, subiectul vârstnic), tratamentul constă în administrarea de soluţii (apă asociată cu clorură de sodiu), fie pe cale digestivă, în caz de deshidratare uşoară, fie pe cale venoasă atunci când deshidratarea este mai gravă.

URGENŢE MEDICALE PRIN  EXPUNEREA  LA  FRIG

Factorii de care depinde influența frigului asupra organismului :

– temperatura mediului;                       – consumul de alcool;

– viteza vântului;                                  – imobilitatea şi ortostatismul prelungit;

– umiditatea;                                         – încălţăminte şi îmbrăcăminte prea strâmtă;

– gradul de oboseală;                            – vârsta şi starea fizică a persoanei;

Acţiunea vântului asupra temperaturii aerului amplifica efectul de îngheţare asupra pielii expuse. De exemplu, o temperatură a aerului static de – 10⁰ C constituie un pericol scăzut, dar aceeaşi temperatură în condiţiile unui vânt de 48 Km/h produce un efect de îngheţare de -33⁰C.

Reguli 

Îmbrăcămintea trebuie să păstreze căldura corpului dar fără a da naştere transpiraţiei. Câteva straturi de îmbrăcăminte uşoară dar comodă asigura o protecţie mai bună decât un singur strat de haine groase.

Evitarea consumului de tutun (nicotina afectează vasele de sânge) şi de alcool (da o falsă impresie de reîncălzire). Ambele potenţează acţiunea frigului asupra organismului.

Nu se aplică direct pe zona îngheţată o sursă de căldură şi nici zăpadă sau apă rece.

Dacă încălzirea se face brusc, bolnavul poate intra în stare de şoc, prezintă frisoane, crampe, somnolenta până la inconştientă şi deces.

Nu se frecţionează zona îngheţată deoarece celulele ţesutului îngheţat conţin cristale de gheaţă care pot tăia şi distruge acel ţesut.

 

Hipotermia

O temperatură centrală mai mică de 35⁰ C se numeşte hipotermie. Valoarea normală a temperaturii corpului este cuprinsă între 36⁰ – 37⁰ C.

Hipotermia se produce când temperatura corpului scade sub valorile normale de 35°C sau 95°F. Hipotermia apare când organismul unei persoane nu este capabil să producă suficientă energie încât să păstreze temperatura internă la un nivel satisfăcător.

La începutul perioadei de expunere organismul va încerca să conserve căldura transmiţând-o de la extremităţi către interiorul corpului, pentru a-şi proteja organele vitale. Tremuratul (frisoanele) constituie efortul corpului de a genera căldură pentru a înlocui pe cea care s-a pierdut la suprafaţă corplui.

Categoriile de persoane cu risc la hipotermie sunt: bătrâni, copii mici, traumatizaţii, alcoolicii, drogaţii, înecaţii. Temperatura corpului se pierde mai repede în apă decât în aer. În funcţie de severitatea hipotermiei semnele pot fi: puls slab palpabil, bradicardie, tensiunea arterială scăzută sau nemăsurabila, nivelul de conştientă alterată sau comă.

La persoanele cu termoreglare normală, hipotermia se poate dezvolta în timpul expunerii la mediul rece, în mod particular la umiditate şi vânt, la persoanele care au fost imobilizate sau secundar imersiei în apă rece. Când mecanismele de termoreglare sunt disfuncţionale, de exemplu la persoanele vârstnice sau foarte tinere, hipotermia se poate instala secundar unei injurii uşoare. Riscul de instalare a hipotermiei poate fi de asemenea crescut de ingestia de alcool şi droguri, extenuare fizică, boală, traumă şi neglijare, mai ales când se asociază reducerea nivelului stării de conştienţa.

Primul ajutor în aceste situaţii respectă principiile de evaluare şi ABC. Specific cazului este atenţia deosebită ce trebuie acordată la mobilizarea hipotermicului. Orice mişcare mai bruscă sau necoordonata poate agrava situaţia sau poate duce la stop cardiac. În cazul pacienţilor aflaţi în stop cardiac compresiunea toracică este mai dificil de efectuat deoarece toracele hipotermicului este mai rigid.

Tipuri:

A. Hipotermia uşoară: 35 – 32⁰C

– puls normal şi respiraţie normală;

– aspect şi comportament caracterizat prin frisoane şi vorbire uşor incoerentă;

– persoana conștientă dar retrasă.

E utilă folosirea căldurii corpului → contactul pielii în zona toracelui, gâtului, braţelor şi bazinului constituie modul cel mai eficient de a furniza căldură.

Se oferă băuturi calde şi dulci pentru menţinerea nivelului de zahăr în sânge (sursa de energie).

Nu se recomandă aplicarea unei surse directe de căldură pe piele.

 

B. Hipotermia moderată: 32 – 28⁰C

– puls slab şi respiraţie superficială;

– victima pierde coordonarea mişcărilor, se împiedică, tremura violent, senzaţie de greutate în membre, furnicături;

– stare de confuzie şi somnolenţă;

C. Hipotermia gravă: sub 28⁰C

– puls slab şi chiar absent, respiraţia la fel;

– încetarea tremuratului, pierderea cunoştinţei, comă.

Nu se consideră victima moartă. Victimele pot fi readuse la viaţă cu succes după perioade lungi în care nu prezentau aparent nici un semn de respiraţie sau puls.

Decizia de a resuscita

Răcirea corpului uman duce la reducerea consumului celular de oxigen cu aproximativ 6% pentru fiecare 1°C de scădere a temperaturii centrale. La 28°C consumul de oxigen este redus cu aproximativ 50% şi la 22°C cu aproximativ 75%. În unele cazuri, hipotermia poate avea efect de protecţie asupra creierului şi a organelor vitale şi recuperarea neurologică intactă poate fi posibilă chiar şi după stop cardiac prelungit dacă hipotermia severă s-a dezvoltat înainte de instalarea asfixiei. Atenţie la stabilirea diagnosticului de deces la pacientul hipotermic deoarece expunerea la frig în sine poate produce un puls lent, filiform, neregulat şi tensiune arterială nedecelabilă.

La pacientul hipotermic doar absenţa semnelor de viaţă nu este un criteriu de certitudine pentru declararea decesului. La 18°C creierul poate tolera perioade de oprire a circulaţiei de zece ori mai mari decît la 37°C. Midriaza poate fi secundară unei mari varietăţi şi nu trebuie interpretată ca semn de deces. Supravieţuirea, cu o bună calitate a vieţii, a fost raportată după stopul cardiac instalat secundar imersiei în apă rece, cu temperatură centrală de 13,7°C şi resuscitare prelungită. În alt caz, un pacient hipotermic sever a fost resuscitat cu succes după şase ore şi jumătate de RCP.

În prespital, resuscitarea nu ar trebui iniţiată în cazul în care stopul cardiac este clar secundară unei leziuni letale, boală incurabilă, asfixie prelungită sau dacă toracele este incomprimabil. La toţi ceilalţi pacienţi, trebuie luat în considerare principiul tradiţional că „nimeni nu este mort până când nu este cald şi mort”.

! HIPOTERMICUL  NU  POATE  FI  DECLARAT  DECEDAT  PÂNĂ CE  NU  ESTE  REÎNCĂLZIT !

Dacă temperatura corpului scade sub 28°C inima se poate opri şi trebuie inceputa resuscitarea cardiorespiratorie. Pare ciudat, dar hipotermia poate de fapt proteja pacienţii de instalarea decesului în anumite cazuri. Astfel începeţi întotdeauna resuscitarea cardiorespiratorie la un pacient hipotermic chiar dacă aveţi impresia că este decedat de câteva ore.

Pacienţii hipotermici nu trebuie niciodată consideraţi decedaţi până nu au fost încălziţi într-o unitate medicală. Reîncălzirea hipotermicilor se face lent, 10C / oră. Din acest motiv resuscitarea acestor pacienţi este de durată mai lungă, până la atingerea temperaturii normale a corpului.

Masajul cardiac este mai dificil de efectuat deoarece toracele hipotermicului este mai rigid. Defibrilarea nu poate fi folosită decât după ce temperatura corpului este peste 30 C.

Reîncălzirea hipotermicilor se face lent, 1⁰C/h. Din acest motiv resuscitarea acestor pacienţi este de durată mai lungă, până la atingerea temperaturii normale a corpului. Defibrilarea nu poate fi folosită decât după ce temperatura corpului este peste 30 de grade celsius.

Metode cunoscute şi folosite pentru reîncălzire sunt:

• reîncălzire externă pasivă, consta din învelirea pacientului cu pături şi păstrarea lui în mediu ambiant cald. Acest tip de reîncălzire se foloseşte pentru pacienţii cu hipotermii uşoare sau eventual medii cu temperatura centrală de peste 32 grade C.
• reîncălzirea externă activă, se efectuează prin imersia totală a pacientului în baie cu apă încălzită la 40 grade C sau prin folosirea de paturi încălzite sau pungi cu apă caldă. Această tehnică este potrivită pentru pacienţii aflaţi în hipotermie medie cu o temperatură centrală până la 31 grade C sau cel mult 30 grade C. Imersia în apă caldă se foloseşte atunci când dorim să reîncălzim pacientul rapid, acest lucru fiind aplicabil la cei care au pierdut temperatura în mod rapid.
• reîncălzirea activa centrală – folosită în unităţi spitalicesti prin administrarea intravenoasa a solutiilor incalzite.

 

Degerăturile

Degerăturile sunt leziuni tisulare consecutive expunerii la temperaturi scăzute (frig) întâlnite de obicei în sezonul rece sau în cazul unor incidente turistice pe munte. De obicei afectează extremităţile: degetele de la mâini sau picioare, nasul şi urechile.

Creşterea vitezei vântului poate fi la fel de periculoasă ca şi scăderea temperaturii. Combinaţia dintre viteza vântului şi temperatură are ca efect răcirea mai puternică. Când temperatura ambientală este relativ bună 2°C dar este însoţită de vânt cu viteza de 32 km/h se produce un curent de răcire care este echivalent cu temperatura de – 11°C.

În funcţie de profunzimea leziunilor provocate de îngheţ, degerăturile se pot clasifica în patru grade:
– gradul I: leziuni superficiale, când pielea este roşie, inflamata şi poate apare o descuamare;
– gradul II: când afectarea e profundă, pielea fiind roşie, inflamata şi acoperită de flictene cu conţinut clar;
– gradul III: edem important, pielea având o culoare gri-albastruie, flictenele au conţinut hemoragic şi poate apare necroza şi gangrena în câteva zile;
– gradul IV: când sunt afectaţi inclusiv muşchii, tendoanele, oasele şi apare necroza şi gangrena în câteva ore.

Urmaţi procedura clasică de evaluare a zonei şi a pacientului. Îndepărtaţi bijuteriile ce pot comprima ţesuturile şi acoperiţi extremităţile cu haine uscate. Să nu rupeţi veziculele, să nu frecaţi zonele afectate, să nu aplicaţi căldura local şi să nu permiteţi pacientului să meargă folosindu-şi piciorul afectat.

Primul ajutor:

– se introduce victima într-un mediu încălzit: dacă este afară se aduce în casa;
– se înfăşură zonele degerate în haine groase sau paturi;
– se poate introduce extremitatea degerată în apă cu o temperatură de 34-37 grade;
– dacă victima e conştientă şi nu vărsa, i se pot oferi lichide calde (nu fierbinţi);
– se transporta victima la spital.

NU este recomandat:
– să se maseze zonele degerate;
– să se expună la temperaturi crescute: calorifere, sobe, apă fierbinte etc.
– să se dea băuturi alcoolice victimei.